A BEAUTIFUL MIND

Am o minte frumoasă, supraetajată, decomandată, posibilitate parcare, amenajată de un designer tare iscusit în astfel de chestiuni interioare: trauma. Lucru știut, nimic nu te aranjează mai bine pe dinăuntru decît o traumă bună, de (a)casă. Nici chiar acest umor și această autoironie nu ar fi fost posibile fără ea.

Am trăit refugiată în mintea asta, cu destul de multă mîndrie și cerbicie cea mai mare parte a vieții mele. Mi‑a fost singura casă, singurul adăpost, dar și celulă și spațiu de tortură. O închisoare dichisită cu teorii, cărți — ce mai, biblioteci întregi! —, studii poate părea primitoare, un loc bun în care să îți duci existența. Poți pune mîna oricînd pe o carte, să mai înțelegi ceva, să mai aprofundezi ceva, să mai conștientizezi ceva, iar bibliotecile sînt așa de cool, poți petrece timp infinit așa, mai ales dacă pui și o plantă–două înăuntru, nici nu îți dai seama că nu ai mai văzut lumina zilei de douăzeci, treizeci de ani. Apoi te trezești într‑o dimineață, te uiți în jur și vezi doar pagini îndoite și praf, totul te doare cam la fel, vrei să ieși să vezi soarele, însă te temi prea tare, trebuie să începi de undeva dacă nu vrei să rămîi prizonier acolo, dar nu prea știi de unde, parcă aveai și un corp, teoretic încă îl ai, practic e amorțit de cînd îți amintești de tine, ce o mai face și ăla, cît poate sta așa, congelat, criogenat, uau, cri‑o‑ge‑nat!, poate de aia îți e și frig tot timpul, nu o fi prea tîrziu să începi să te dezgheți? Dumnezeule, de unde începi cînd tot ce știi, toate cărțile și teoriile înghițite cu toptanul nu îți folosesc aproape la nimic, iar culcușul tău cald se dovedește a fi ditai închisoarea?

Trebuie că eram foarte mică, pe undeva prin perioada preverbală unde încep toate nenorocirile noastre, cînd am înțeles că trupul meu e un spațiu periculos pentru mine. Un loc teribil în care emoții îngrozitoare trăiau precum niște monștri cu tentacule infinite, care mă prindeau și nu îmi mai dădeau drumul, și absolut nimeni nu venea să mă salveze, să mă ajute, să mă elibereze. Într‑o scrisoare a tatălui meu către mama, pe vremea cînd era plecat din țară să lucreze pentru un an în Irak, tata îi scrie că îi e teamă de reacția mea cînd îl voi vedea, fiindcă nu voi putea face față emoțiilor. La șapte ani, gestionarea emoțiilor mele devenise o problemă cu iz patologic pentru ai mei, pentru care mă duceau adesea la medici, iar mai apoi chiar și la psihiatru, să fiu reparată. Niciodată nu le‑a trecut prin cap că problema nu era la mine, că nu eram eu în vreun fel greșită din naștere, ci pur și simplu tot ce mi se întîmpla era un simptom al lipsei cronice de siguranță și de iubire (așa cum aș fi avut nevoie să simt) în care creșteam. Al lipsei cronice a unei conexiuni sigure, alinătoare, a unui sistem nervos reglat care să mă ajute la rîndu‑mi să mă reglez. Nu mi‑a rămas nimic altceva de făcut decît să fug din corp, să încerc să mă deconectez de acele senzații înfiorătoare, să‑mi construiesc o frumoasă lume interioară în mintea mea, unde să îmi petrec o mare parte din restul vieții. Dar chiar și asta a fost periculos — pe tata îl enerva îngrozitor să vadă că nu sînt prezentă, că sînt adîncită în cărți sau în visare, deconectată de realitate, iar uneori asta îmi aducea și mai multă bătaie. La ce te ajută însă deconectarea de corp e să nu mai simți cu adevărat nici măcar bătaia — durerea e difuză, estompată, corpul e amorțit, înduri fără să plîngi, cu dîrzenie, ca un adevărat soldat care se pregătește de marea luptă. Fiindcă totul devine, totul este o mare luptă: cu tine, fiindcă ești greșit, e ceva profund în neregulă cu tine, deja lucrurile astea sînt clare de‑acum și în mod conștient, ți se spune adesea, o știi și tu îndestulător, dar e ceva profund în neregulă și cu lumea, care te rănește încontinuu, în care nu îți poți găsi niciun loc în care să te simți adecvată, în siguranță, normală. Așa că te întorci iar și iar în cap, îl tot mobilezi, îl suprapopulezi cu credințe, teorii, conștientizări, studii, texte, filosofie, religie, psihologie, literatură, definiții, diagnostice, sindroame, tulburări, tratamente, prospecte, indicații și contraindicații, efecte adverse, în speranța că pînă la urmă ceva‑ceva din toate astea va funcționa și la un moment dat te vei simți normală. Și bine.

Scindarea dintre minte și emoție

Scindarea dintre minte și corp, dintre gînduri și emoții, poate apărea foarte devreme în copilărie, nu doar atunci cînd ceea ce simțim pare foarte periculos fiindcă sîntem lăsați singuri cu emoțiile noastre, ci și atunci cînd nu sîntem lăsați să simțim ce avem de simțit. Cînd nu ni se permite. Cînd mama ne spune, dacă ne doare ceva: nu ai nimic (într‑una dintre cărțile lui Safran Foer, copiii sunt învățați să spună, cînd se lovesc și îi doare, chiar dacă e vorba de un accident grav: „e amuzant, e amuzant“) sau, mai rău, cînd sîntem bătuți fiindcă plîngem, fiindu‑ne anulat dreptul de a simți ceea ce pe nedrept numim emoții negative. Am o amintire foarte vie de la o vîrstă de la care nu prea ai amintiri de obicei, doi ani probabil, ai mei construiau casa în care am locuit toată copilăria și adolescența mea, iar balustrada scării interioare nu era gata. Fiind foarte mică și lăsată singură prin acel șantier, m‑am împiedicat pe scări și am căzut, m‑am rostogolit de‑a berbeleacul pe ciment de la etaj pînă jos și mi‑am spart capul. Am o urmă în cap, sub păr, și acum. După ce m‑a ridicat de pe jos și m‑a văzut plină de sînge, tata m‑a bătut zdravăn ca să nu mai plîng, era vina mea tot ce se întîmplase, așa că bătaia era și pedeapsă, și prevenție, îmi aplica o corecție care să mă învețe să nu mai fac așa ceva niciodată. Eram probabil și foarte speriată, pe lîngă durerea fizică pe care o simțeam, tata era totuși un bărbat foarte musculos, de treizeci și ceva de ani, și eu un copil de doi, iar bătaia aia mi‑a arătat de la o vîrstă foarte fragedă că nu am dreptul să simt emoțiile astea nici măcar în astfel de circumstanțe, că ele sunt inacceptabile și atrag nu doar mînia părinților, ci și mai multă durere — bătaia. Abia cînd am învățat psihologia copilului am înțeles că eram incapabilă, din punct de vedere biologic, să cuprind cu mintea mea necrescută ce mi se cerea sau măcar să stăpînesc motricitatea grosieră la vîrsta aceea de așa manieră încît să nu cad. Însă mesajul pe care tata, dublat de mama sau mai degrabă de lipsa ei de reacție, a început să mi‑l transmită de la o vîrstă extrem de mică a fost că nu am dreptul să plîng cînd mă lovesc, că nu am dreptul să simt ceea ce simt. Iar asta s‑a repetat la nesfîrșit toată copilăria mea. Un alt episod simptomatic e cel cu tăiatul porcului, care se repeta anual, de trei ori în fiecare sezon de iarnă, căci trei porci tăia tata. Eu eram sensibilă (așa cum eram apostrofată ironic) la mirosul de mațe și grăsime fiartă și mă lovea fizic o greață irepresibilă, dar ei mă obligau să stau în camera din spate, un soi de bucătărie de vară, acolo unde era măcelărit și procesat porcul, iar cînd mă vedea că mă strîmb sau îmi vine să vomit de la mirosul greu care exhala din măruntaiele animalului și fierturile de pe sobă, tata mă lovea tare, zicîndu‑mi: „Îți dau eu ție greață, auzi, ei îi e greață!“ Carevasăzică, eu nu aveam dreptul să simt greața aceea, eram pedepsită crunt pentru că trupul meu avea reacții somatice la acel miros. Am în cap o imagine cu mine foarte mică, agățată de clanța porții după un episod de felul acesta, clanța era înghețată, pielea mîinilor îmi era complet lipită de ea, iar eu plîngeam amarnic, simțindu‑mă complet singură pe pămînt. Cred că m‑am lipit inconștient de fierul înghețat ca să mă ancorez, să simt frigul, să fiu în contact cu ceva ce se simțea real. Mai tîrziu, cînd s‑au declanșat insomniile și depresia, prin clasa a cincea, a șasea, îmi amintesc de mine stînd singură în întunericul camerei, incapabilă să adorm, simțindu‑mă singurul om din lumea mare care este treaz, fiindu‑mi frică, sperînd că o să mă cuprindă pînă la urmă somnul. Iar la orele mici ale dimineții, cînd somnul nu venea orice aș fi făcut, mergeam tiptil să îi cer ajutorul mamei, știind că, dacă îl trezesc și pe el, va fi jale, tata se trezea și urla, ba chiar lovea prin întuneric cu palma lui grea și aspră de muncitor: îți dau eu ție somnifer, auzi, ea are insomnie! Rînd pe rînd, tot ce simțeam mi‑a fost interzis și anulat. Iar cînd sîntem mici depindem cu viața și moartea de părinții, de îngrijitorii noștri, așa că învățăm să nu ne mai dăm nouă înșine ascultare, ca să nu intrăm în grave disonanțe cognitive. Ca să nu ne simțim în pericol. Ca să avem senzația că sîntem acceptați și nu vom fi abandonați. Mama și tata trebuie să aibă dreptate, ei sunt cei mari, asta înseamnă că ce simt eu e greșit și trebuie anulat. Iar acesta e un mecanism tare important: raționalizarea. Ne ajută să supraviețuim.

Totul e în regulă în mine și în lume de Petronela Rotar | Imagine copertă: Miruna Cojanu | ISBN: 978-606-40-2420-6 | Format: 130x200mm, copertă cartonată cu supracopertă | 240 pagini | Preț: 59.00 lei | Colecția Autori Români | Editura TREI

„Am pus în cartea asta toată știința mea, toate căutările și înțelegerile mele din ultimii ani – mulți, de studiu, și mai puțini, dar foarte intenși, de practică terapeutică (am lucrat cu aproape o mie de oameni în taberele și atelierele mele), dar și munca mea cu mine din tot acest timp. Nu pretind că înțelegerile mele sînt cele adevărate sau că ce a funcționat pentru mine și oamenii cu care am lucrat poate funcționa și pentru tine. Nu sînt un guru și, te rog, oricine ai fi, cititorule, ia cu beneficiu de inventar tot ce vei găsi în cartea asta. Îndoiește‑te, verifică cu tine, în interiorul tău, dacă ți se potrivește ce citești. E în regulă dacă nu. Peste ani, toate astea ar putea suna oricum altfel, datorită modului în care înțelegem, studiem, descoperim lucrul cu psihicul uman – iar eu știu că pot greși acum sau avea înțelegeri parțiale, însă mai știu și că, așa cum sînt, înțelegerile mele pot ajuta pe cineva, poate chiar pe tine, să nu te mai simți singur, defect, de nereparat. Sper ca, la finalul acestei cărți, prin crăpăturile ființei tale să intre lumina despre care vorbește Cohen și să simți că nu e nimic fundamental în neregulă  cu tine sau cu lumea, așa cum zice titlul acestei cărți.

Am scris cu multă iubire și multă compasiune cartea asta: în primul rînd pentru mine, apoi pentru fiecare om care o va citi, pentru istoricul lui personal, mai mult sau mai puțin traumatic, pentru greul pe care îl duce în spate, pentru adaptările și strategiile la care a fost nevoit să recurgă pentru a supraviețui. Și cu multă încredere în viață și în capacitatea noastră umană de a ne regenera, de a fi bine, de a continua să creștem.“. Petronela Rotar

PETRONELA ROTAR (născută în 1977, Brașov) este scriitoare și psiholog cu spe cializare în psihodramă, model transgenerațional și Compassionate Inquiry (abordarea lui Gabor Maté). A fost jurnalist vreme de 18 ani, lucrând ca reporter, editor și prezenta tor la ProTV, Antena 1, Realitatea. A debutat în 2014 cu un volum de poezie, O să mă știi de undeva, și a publicat de atunci încă șapte cărți, fie poezie, fie proză scurtă, fie roman, cea mai recentă fiind Ajută-mă să nu dispar (2019).

La Editura Trei au mai apărut ediția revizuită a romanului Orbi (2021) și Privind înăuntru (ediția a doua; 2022).