La marginea pădurii fermecate, unde se ridica impunător castelul Prințesei Roșii, fiecare zi aducea o nouă aventură pentru curajoasa fetiță și credinciosul șoricel Mino. Împreună au scotocit locuri uitate, au găsit comori ascunse, și oricând vreun animal sau om avea nevoie de ajutor, erau primii care săreau să dea o mână – sau o lăbuță – de ajutor.

Într-o iarnă, după o ninsoare bogată, Prințesa Roșie și Mino au decis să exploreze taina unui lac legendar, ascuns în mijlocul pădurii. Se spunea despre el că era mereu înghețat, chiar și în cele mai calde zile de vară, și că ascundea mistere adânci, neștiute de lume.

Ajunși pe marginea lacului, cei doi au rămas uimiți de frumusețea gheții lucioase, aşezată ca o oglindă nesfârșită. Dar, din senin, un cântec dulce și trist s-a înălțat din adâncuri. Era vocea unei sirene, atât de frumoasă, încât vântul părea să oprească orice suflu doar s-o asculte. Lacrimi de tristețe păreau să înfioare cântecul, iar Prințesa Roșie a simțit că nu poate să plece fără să afle ce suferință ascunde acea voce.

— Stai, nu te apropia, șopti Mino îngrijorat, simțind că ceva nu e în regulă.

Dar fetița, mereu curioasă și cu inima bună, voia neapărat să ajute. S-a apropiat de gheaţă și, tocmai când s-a aplecat ca să privească mai bine, gheața s-a spart sub pașii ei, iar Prințesa a căzut în apa rece. Imediat, gheața s-a închis la loc, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Mino a rămas nemișcat, cu inima frântă de disperare, privind la suprafața netedă a gheții pe unde dispăruse prietena lui dragă. Nu știa ce să facă, dar nu și-a pierdut nădejdea.

A alergat cât de repede a putut spre castel și a adus, într-un capac de borcan, cărbuni încinși din cuptorul bucătăriei. I-a așezat pe gheață, sperând că o va topi, dar gheața s-a dovedit mai tare și mai rece decât orice. A încercat să sape cu o lingură găsită în zăpadă, apoi să lovească cu o piatră mare – dar niciun efort nu a dat rezultat. Niciun punct al lacului nu ceda vreunei unelte omenești.

Descurajat, Mino s-a dus fix în mijlocul lacului, acolo unde a căzut Prințesa. S-a așezat, și-a strâns coada sub el și, neputincios, a început să plângă. Lacrimile lui, calde și sclipitoare, au curs una câte una pe gheața rece. Și ceva miraculos s-a petrecut: acolo unde cădeau lacrimile, gheața a început să se topească. Încet-încet, s-a deschis o gaură, din care au ieșit la suprafață Prințesa Roșie – tremurând, dar teafără – și frumoasa sirenă, cu părul ca spuma mării și ochi de safir.

Sirena i-a mulțumit lui Mino și i-a povestit taina lacului: fusese blestemată de un vrăjitor rău căruia îi refuzase mâna atunci când a cerut-o de soție. Fusese condamnată să rămână prinsă sub oglinda de gheață până când o iubire adevărată avea s-o elibereze. Lacrimile de iubire și disperare ale lui Mino pentru prietena sa au fost exact ceea ce a rupt vraja, readucând libertatea atât sirenei, cât și Prințesei Roșii.

Din acea zi, sirena a devenit prietena lor de nădejde. Ori de câte ori mergeau la lac, cântecul era plin doar de veselie și speranță, iar de pe mal se auzea mereu un râs cristalin de copil și un chițăit voios de șoricel.

Prietenia lor a dăinuit peste ani, iar iubirea adevărată, fie ea și cea dintre un șoricel și o fetiță, a rămas cea mai puternică forță din lume.