La castelul de lângă pădurea fermecată, Crăciunul se apropia cu pași repezi. Toți erau cuprinși de febra pregătirilor – bucătăresele frământau cozonaci și turte dulci, copiii agățau ghirlande în brad, iar sătenii aduceau ultimele cadouri la porțile castelului. Peste tot, răsunau râsete și colinde, iar bunăstarea plutea ca mirosul de scorțișoară prin încăperi.

Printre toți, cei mai entuziasmați erau Prințesa Roșie și prietenul ei, șoricelul Mino. De săptămâni întregi, Prințesa repeta un dans tradițional minunat alaturi de tatal ei, care trebuia sa fie o surpriză pentru toți participantii la petrecerea de Craciun. Momentele în care repetau pașii unul cu celălalt în sala mare erau cele mai dragi — râdeau, glumeau și își șopteau povești la ureche, pregătind fiecare piruetă cu grijă.

În ajunul Crăciunului, sala tronului era împodobită ca-n povești. Lumina lumânărilor se juca pe fețele fericite ale sătenilor, stăpânilor și slujitorilor. Paharele ciocneau, mesele gemeau de bunătăți, iar dansurile și veselia nu păreau să se mai sfârșească.

Dar, la miezul serii, o umbră misterioasă a apărut la ușa cea mare. O vrăjitoare, supărată că fusese uitată de pe lista de invitați, a intrat în sala petrecerii. Fără să spună un cuvânt, a învârtit de două ori bagheta și a aruncat un blestem: niciun oaspete nu se mai putea opri din ce făcea! Unii au început să danseze fără încetare, alții să bea, alții să mănânce fără să se poată opri. Prințesa Roșie și tatăl ei mâncau chiar atunci dintr-un tort uriaș, care devenea din ce în ce mai mare, pe măsură ce tăiau felii din el. Nimeni nu putea spune vreo vorbă și toți deveneau din ce în ce mai obosiți și triști — numai vrăjitoarea părea să se bucure de haos.

Din fericire, șoricelul Mino nu fusese atins de vrajă. A alergat la familia lui, care locuia în bucătăria palatului, și a cerut sfat. Mama lui i-a șoptit o poveste despre cea mai bătrână locuitoare din sat, care, se zvonea, era chiar sora pierdută a vrăjitoarei. Fără să mai piardă timp, Mino a plecat să o caute.

Câțiva pași grăbiți și lăbuțe pline de zăpadă mai târziu, șoricelul s-a aflat în fața casei bătrânei, care l-a ascultat cu inima strânsă.

— Hai să mergem împreună la palat! a spus ea.

Ajunse la castel, au intrat chiar în toiul petrecerii, unde vrăjitoarea cea rea se distra pe seama suferinței celorlalți. Dar când și-a văzut sora, vraja s-a spart pentru o clipă, iar ochii i s-au umplut de mirare.

Sora ei a vorbit blând, cu lacrimi în ochi:

— Sora mea dragă… Nu am știut că ești atât de aproape. Mă gândeam că nu am să te mai văd niciodată, de când am ales să trăiesc printre oameni. Îmi este dor de zilele când erai alături de mine, când ne bucuram împreună de sărbători! Oamenii aceștia nu sunt vinovați… Hai acasă la mine, să-mi cunoști fiii și nepoții! Să petrecem Crăciunul și câte sărbători ne-or mai sta înainte, ca o familie!

Vrăjitoarea, copleșită de dor și de cuvintele surorii sale, s-a înduioșat. A ridicat încă o dată bagheta magică și a rupt blestemul. Toată lumea și-a revenit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat — niciun oaspete nu și-a dat seama de întâmplare, cu excepția lui Mino, care știa adevărul.

În sala mare, dansul Prințesei Roșii cu tatăl său a fost momentul culminant al serii, iar toti invitatii au fost uimiti de frumusetea lui. Petrecerea a fost mai frumoasă și mai veselă ca niciodată, iar în noaptea de după, când toate luminile s-au stins și liniștea a coborât peste castel, Prințesa Roșie și-a luat rămas bun de la Mino, oferindu-i un săculeț de turtă dulce, desertul lui favorit. La rândul său, Mino i-a dăruit un colier mic, cu pietricele colorate adunate în toate peripețiile lor prin pădure.

Crăciunul s-a încheiat cu suflete împăcate, prieteni vechi și noi adunați laolaltă, iar vraja a rămas uitată, păstrată doar în amintirea micuțului șoricel. Prietenia, curajul și dragostea au fost, ca de fiecare dată, cele mai prețioase daruri de sub brad.