La marginea unei păduri fermecate, unde soarele strălucea blând printre ramuri, Prințesa Roșie și micul ei prieten, șoricelul Mino, erau mereu pregătiți de aventuri. Într-o dimineață cu miros de flori și rouă, cei doi pornesc voioși la plimbare, cutreierând potecile șerpuitoare care duceau dincolo de grădinile castelului.

Pe drumul lor au găsit o bătrână, obosită, cu obrajii palizi și privirea blândă. Se sprijinea într-un toiag și părea istovită. Fără să ezite, Prințesa Roșie s-a apropiat:

— Bună ziua, doamnă! Aveți nevoie de ajutor?

— Mă tem că sunt tare obosită, draga mea. Mi s-a terminat apa și n-am mai mâncat nimic de multă vreme. De asemenea, nu știu încotro să o iau ca să ajung în satul vecin, suspină ea.

— Nu vă faceți griji! Noi vă vom ajuta, spuse Prințesa, iar Mino dădu din mustăți, hotărât să fie de folos.

Cei doi au împărțit cu bătrâna restul merindei din traistă, i-au dat apă din bidonul lor și i-au arătat drumul spre sat, desenând cu un băț harta chiar pe pământul din potecă.

Recunoscătoare, străina îi privi cu ochi scânteietori și scoase din buzunar un mic degetar auriu:

— Pentru bunătatea voastră, primiți acest dar: un coif fermecat de-ți încape pe deget. Dacă îl pui, devii invizibil pe dată, tu și tot ce porți asupra ta. Să-l folosiți cu suflet bun și vă va fi de mare ajutor chiar mai curând decât credeți!

Prințesa Roșie și Mino au mulțumit frumos și, cu degetarul strâns la piept, au pornit, fără să știe că bătrâna fusese de fapt ovrăjitoare bună, deghizată.

Drumul spre castel cobora printr-un luminiș, iar acolo, ascunși în tufișuri, câțiva bandiți cu priviri fioroase complotau:

— Castelul e slab păzit, spuse unul. Noaptea asta intrăm și luăm tot ce găsim!

Inimile celor doi prieteni au început să bată mai repede; știau că trebuie să dea de veste tatălui. Dar, grăbiți să se întoarcă, Prințesa Roșie s-a împiedicat de o rădăcină, iar pălăria ei roșie a căzut cu zgomot. Bandiții au tresărit, i-au văzut și au pornit în urmărirea lor.

— Mino, coiful! șopti înspăimântată fetița, și-și puse degetarul pe deget. Imediat, ea și Mino, care se ascunsese în buzunar, au dispărut din ochii bandiților ca prin farmec. Hoții s-au învârtit nedumeriți, fără să mai găsească nicio urmă. Între timp, cei doi au fugit spre castel.

Ajunși acasă, au povestit tatălui tot ce au auzit și văzut. Îngrijorat, acesta a chemat toată paza castelului, au încuiat porțile și au pregătit o capcană isteață chiar la intrarea principală. Noaptea, când bandiții au încercat să sară gardul, au alunecat într-o plasă mare de funii și au fost prinși și închiși pe dată.

Dimineața, castelul era plin de veselie. Tatăl și-a strâns fiica în brațe, mândru și recunoscător pentru curajul și istețimea ei. Prințesa Roșie și-a pus din nou pălăria strălucitoare, iar Mino se lăfăia într-o bucată mare de cașcaval, împărțind-o cu familia lui de șoricei.

De atunci, coiful fermecat și-a găsit loc de cinste în lada de comori a Prințesei, iar cei doi prieteni erau mereu gata pentru alte aventuri, știind că, împreună, orice primejdie poate fi învinsă.