La marginea unei păduri fermecate, printre pajiști cu flori mirositoare și copaci vechi de sute de ani, se ridica un castel cu turnuri dantelate, ferestre largi și acoperișuri colorate ca petalele de maci. Acolo trăia o fetiță pe care toată lumea o cunoștea drept Prințesa Roșie. Se numea astfel pentru că iubea la nebunie culoarea roșie: purta rochițe roșii, panglici roșii pe codițe și chiar ghetuțele erau din piele moale, vopsite ca cireșele.

Prințesa Roșie locuia doar cu tatăl ei, un om blând și bun, pe care îl iubea nespus – mama ei murise la naștere, lăsând castelul în mâinile unei fetițe curioase și curajoase. Toți slujitorii castelului îi sorbeau glumele, iar animalele grădinii veneau adesea să se bucure de zâmbetului ei. Niciunei vietăți nu-i era frică de fetița cu ochi veseli și mânuțele mereu murdare de la căutările ei prin cotloanele castelului.

Dintre toate animalele și necuvântătoarele, cel mai fidel prieten ii era mereu Mino, un șoricel sprințar, cu mustăți ascuțite și ochi blânzi ca două picături de rouă. Împreună, Prințesa Roșie și Mino ascultau povești de la servitori, căutau ascunzișuri prin bibliotecă și împărțeau biscuiți pentru care șoricelul spunea mereu: „E cel mai bun lucru pe care l-am mâncat vreodată!” Când fetița spunea ca vreo roată s-a stricat la trăsură sau un ceasornic cu arc împiedicat nu mai merge, Mino era cel trimis în misiune sa repare, deoarece nimeni nu rezista rugăminții ei.

Într-o zi, în timp ce se jucau de-a v-ați ascunselea în camera cea mare cu ceasuri, Mino a alunecat pe covor chiar sub nasul Pisicii de la Castel, o mâță mare și leneșă cu blană vopsită în dungi, care însă era vestită pentru lenea și somnul ei adânc. Însă, detectând mirosul proaspăt de șoricel, pisica s-a trezit ca din vis și a pornit la vânătoare. Prințesa Roșie, simțind pericolul, nu a ezitat: a scos din buzunar o pungă cu peștișori uscați și a aruncat-o pe hol. Pisica, curioasă, a uitat numaidecât de Mino și a gonit după bunătățile neașteptate, în timp ce șoricelul a fugit în siguranță sub o canapea veche.

De atunci, Mino a fost și mai devotat prietenei sale cu suflet mare. Ori de câte ori fetița găsea o greutate, Mino era acolo: îi aducea floricelele preferate primăvara, îi ronțăia la nevoie șnururile pe care nu putea sa le desfacă, ba chiar o însoțea la vânătoare de comori prin podul plin de cufere și hărți vechi.

Dar într-o zi, peste fericirea lor s-a ivit un nor. În castel a apărut o doamnă străină. În fața tatălui, ea arăta grijă și atenție fata de fetiță, însă față de Prințesa Roșie, când nimeni nu era de față, era rece și aspră cu ea. O certa pentru orice nimic, o neglija și-i vorbea urat. Încetul cu încetul, inima fetiței a fost cuprinsă de un nor greu și întunecat. Slujitorii au observat schimbarea: nu se mai auzeau râsete pe holuri, iar rochițele roșii au rămas neatârnate, înlocuite cu unele negre și ponosite.

Mai rău, doamna urzea planuri să o trimită pe Prințesă departe, departe de casa, la un orfelinat unde sa i se piară urma. Șoricelul Mino, ascuns după o vază, a auzit totul. Cu inima strânsă, și-a adunat prietenii șoricei și împreună au ros scrisoarea pe care femeia voia să o trimită pentru a-și pune planul în mișcare. Când doamna a căutat cheile trăsurii, acestea au dispărut, ascunse adânc de Mino sub o scândură din debara.

Într-o seară, femeia cea rea, despre care toți șușoteau că vrea să devină mama vitregă a Prințesei Roșii, îi destăinuia servitoarei ei adevăratele gânduri. Nu știa că șoricelul Mino cercetase dinainte holurile și îi chemase pe toți prietenii șoricei să țină de șase pe la uși și coridoare. Ce au auzit n-a mai lăsat loc de îndoială:

— Trebuie să o trimit cât mai repede! Asta mică nu are ce căuta pe aici. Vreau să am propriii mei copii, nu să cresc fata alteia. Nici tatăl ei nu are nevoie de un copil răsfațat ca ea! După ce o voi duce la orfelinat îi voi spune apoi tatălui ei că a plecat de bunăvoie si nu știu unde s-a dus! Sigur, va fi trist la început, dar in scurta vreme va fi de parca nu ar fi existat niciodată!

Tatăl Prințesei trecea pe coridor, purtând încă grijile zilei pe umeri, când Mino a găsit o idee isteață pentru a-l face atent. S-a cățărat repede pe un raft și a împins cu forță o mică figurină din lemn – preferata fetiței – care a căzut cu zgomot chiar lângă ușa camerei pe unde trecea tatăl. Surprins de sunet, acesta s-a întors și a ridicat figurina, recunoscând-o imediat.

Și-a dat seama că vine chiar din camera fiicei sale, apoi a auzit, prin ușa întredeschisă, voci șoptite. Curios și totodată neliniștit, tatăl s-a apropiat pe furiș și a rămas nemișcat, ascultând fiecare cuvânt al discuției dintre femeie și servitoarea ei. Când a auzit vorbele femeii, pe chipul său blând s-a așezat o durere nespusă, apoi o furie dreaptă, neașteptată. Nu-i venea să creadă că cineva ar putea gândi așa despre fiica sa, mai ales sub acoperișul lor.

Fără să ezite, a intrat in camera, a privit femeia în ochi și, cu glas hotărât, i-a spus să plece de îndată, să-și ia lucrurile și să nu mai calce niciodată pragul castelului. Cu planurile ei duse pe apa sâmbetei, femeia și-a strâns bagajul și a dispărut în noapte.

În minutele următoare, tatăl a mers direct la fiica sa, a luat-o în brațe și i-a spus cu toată dragostea:

— Tu ești comoara mea, iar locul tău va fi mereu aici, acasă, unde ești stăpâna palatului.

Din ziua aceea, Prințesa Roșie a ieșit din nou curioasă pe holuri, și-a pus rochițele colorate in roșu, a râs printre servitori și a dansat în grădina castelului. Animalele au venit iar la chemarea ei, iar Mino, cel mic și curajos, a fost mereu alături de ea.

De atunci, în castelul de la marginea pădurii fermecate, Prințesa Roșie și șoricelul Mino au avut parte de nenumărate aventuri, au explorat cotloane tainice, au ajutat animalele încurcate și și-au jurat să fie mereu acolo unul pentru celălalt si sa se ajute, indiferent ce nor s-ar abate peste tărâmul lor.

Și așa, la marginea pădurii fermecate, sub acoperișurile roșii și printre zâmbete largi, Prietenia a rămas cel mai de preț dar, iar Prințesa Roșie n-a mai fost niciodată tristă.

Sursa foto: Chat GPT