Cum a transformat Roxana Branișteanu lectura într-o comunitate vie
Într-o lume în care zgomotul online pare să acopere tot mai des autenticitatea, Roxana Branișteanu reușește să construiască, cu blândețe și onestitate, un spațiu rar: o comunitate în care cărțile devin pretext pentru conexiuni reale. Fondatoarea iCarte, iParte nu se prezintă ca expert, ci ca un „învățăcel perpetuu”, iar tocmai această vulnerabilitate a transformat o simplă pasiune pentru lectură într-un fenomen care aduce oamenii împreună — în online, dar mai ales în viața reală.
Pentru cǎ o cunosc pe Roxana deja de vreo doi ani şi am avut ocazia de a participa de nenumǎrate ori la o parte din evenimentele organizate de ea (clubul de carte şi seara de Wine & Books, la tabǎrǎ nu am ajuns încǎ pânǎ acum), în plus i-am citit şi cartea Dragostea pe strada mea, m-am bucurat sǎ o invit sǎ rǎspundǎ câtorva (destul de multe) întrebǎri pentru blogul cityfemme.com. Aşa cǎ astǎzi, fix de ziua ei, public acest interviu – sper sǎ vǎ placǎ!
Parcurs & Identitate
- Dacă ar fi să te prezinți cuiva care nu te cunoaște deloc, dincolo de bio-ul online, cine este Roxana?
Dincolo de ecrane, Roxana e o persoană care oricare alta, care se bucură de liniștea unei dimineți cu o carte și o cafea în față, care uneori se simte copleșită de propriile liste de „to-do” și care crede cu tărie că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci cel mai scurt drum către inima celuilalt. Sunt, în esență, un învățăcel perpetuu.
- Ai construit o comunitate în jurul cărților fără să te poziționezi ca „expert”. Cât de importantă a fost această vulnerabilitate în drumul tău?
A fost pilonul central. Spuneam și mai sus că vulnerabilitatea nu este slăbiciune. Dacă m-aș fi poziționat ca expert, poate aș fi ridicat un zid. În schimb, am lăsat loc pentru dialog, pentru că astăzi oamenii nu au nevoie de cineva din online care să le predea literatura, ci de o persoană obișnuită, o simplă cititoare care să le spună: „uite, și eu am simțit asta citind”.
Această vulnerabilitate a transformat o pagină de internet într-o sufragerie virtuală unde toată lumea are loc la masă (și da, chiar și cei care nu au mai citit o carte de câțiva ani).
- Care a fost momentul în care ai simțit că ceea ce faci începe să conteze cu adevărat pentru alții?
Când am primit primele mesaje în care cititorii îmi spuneau că, datorită recomandărilor sau comunității, au reînceput să citească după ani de pauză sau că o anumită discuție i-a ajutat să treacă printr-o perioadă grea. Atunci am înțeles că iCarte, iParte nu e doar despre cărți, ci despre cum ne oglindim noi în ele.
iCarte, iParte & Comunitate
- Cum a apărut ideea comunități iCarte, iParte și ce ți-ai dorit să fie diferit față de alte comunități?
A apărut dintr-o nevoie sinceră și reală de a nu mai fi singură cu gândurile mele după ce închideam o carte. Mi-am dorit o comunitate care să nu fie elitistă. Diferența stă în „democratizarea” lecturii; aici nu analizăm pe text ca la școală, ci analizăm cum ne simțim noi în raport cu textul.
De aceea, cluburile și taberele de lectură iCarte, iParte sunt deosebite, pentru că nu doar ai libertatea să te deschizi și să spui ce gândești, dar e foarte inspirațional și ce spun ceilalți participanți cititori la club.
- Ce ai descoperit despre oameni din întâlnirile lunare, tabere si evenimentele Books & Wine — ceva ce nu ai fi anticipat?
Deși suntem atât de diferiți – la o adică, dacă pui două mere unul lângă altul vei crede, la prima vedere, că sunt la fel, dar vedem bine cât de diferite sunt – am ajuns să cred că suntem mult mai asemănători decât ne-am fi gândit. Indiferent de profesie sau vârstă, avem aceleași frici și aceleași nevoi de a fi ascultați. Nu am anticipat cât de repede se pot lega prietenii profunde atunci când „bariera” de gheață este spartă de o temă comună dintr-o carte.
- Ce înseamnă, pentru tine, o comunitate „sănătoasă” în online și offline?
Cea în care există respect, unde dezacordul este privit ca o oportunitate de învățare, nu ca un atac personal. O comunitate sănătoasă te face să te simți în siguranță, să fii tu însuți, fără masca de „om de succes” de pe rețelele sociale.
- Ai simțit vreodată presiunea de a livra constant valoare sau de a fi „mereu relevantă”?
O simt uneori, e inevitabil în era algoritmilor. Dar am învățat să o „îmblânzesc”, să spun așa 🙂 . Dacă simt că postez doar ca să “bifez” ceva, prefer să tac. Relevanța adevărată vine din consistență și onestitate, nu din zgomotul acesta constant pe care îl auzim zilnic. Sunt momente în care creez conținut simplu despre cărți, pentru că pur și simplu îmi place, pentru că citesc o anume carte și simt să împărtășesc și cu ceilalți ce simt eu.
Carte & scris
- Cum s-a născut „Dragoste pe strada mea”? A fost o nevoie personală sau un proces mai degrabă construit?
Majoritatea face această mică greșeală, spunând ”Dragoste”, dar titlul corect este ”Dragostea pe strada mea”. Știți, ca la ”Dragostea în vremea holerei”, fără a mă compara în vreun fel cu marele scriitor columbian. Chiar și editura care a publicat prima dată romanul, atunci când a făcut coperta, a scris greșit în titlu; nu știu, probabil e mai simplu să întâlnești dragoste pe stradă, decât dragostea 🙂 .
Aș zice că a fost o combinație. A început ca o nevoie personală de a descărca anumite emoții și trăiri, dar s-a transformat într-un proces construit pe măsură ce am realizat că povestea mea poate rezona cu mulți alții. A fost un act de curaj și, în același timp, de eliberare.
- Ce parte din tine se regăsește cel mai mult în carte?
Ah, Doamne, am avut multe din defectele Alexandrei, personajul principal feminin 😀 . E chiar interesant faptul că cititorii au crezut, multă vreme, că eu am trăit toate poveștile și experiențele acelei fete. Cred că Alexandra este cea mai „dezbrăcată” versiune a mea. Pentru că am construit-o după ”chipul și asemănarea mea”, într-un fel. Nu semănăm neapărat fizic, pentru că ea e o femeie înaltă, eu sunt puțin peste o minionă, dar avem acel ”je ne sais quoi”. Dar avem asemănări ce țin de caracter, de exemplu, (ne)punctualitatea.
Povestea a pornit de la o experință reală a unei vechi prietene care trecuse prin drama aceasta a înșelatului. La vremea aceea, eu nu cunoscusem acest sentiment (a venit și la mine ani mai târziu; asta apropo de a avea grijă ce scrii în cărți, că e posibil să ți se întâmple, să-ți scrii chiar propria viață și viitorul), dar prietena mea trăia o poveste chinuitoare. De altele, multe dintre apelativele adresate lui Flavius (nemernic, pritecantrop și altele) le-am auzit la ea. În rest, mare parte din ce se petrece în roman este ficțiune.
- Cum s-a schimbat relația ta cu scrisul după ce ai devenit autor publicat? Ce ai descoperit despre tine în procesul de a scrie și a te expune?
Înainte, scrisul era sanctuarul meu, locul unde nimeni nu se uita peste umărul meu. După ce devii autor publicat, apar tot felul de gânduri și ai tendința de autosabotare. Te gândești cum va fi interpretată o frază, dacă e destul de profundă sau dacă sună prea familiar. Am trecut de la scrisul pentru mine la un scris care poartă responsabilitatea unui dialog cu celălalt. E o presiune invizibilă să nu dezamăgești, dar și o luptă continuă să nu devii prea ”tehnică” sau prea atentă la formă, pierzând emoția.
În procesul de a scrie și, mai ales, de a mă expune, am descoperit că sunt mult mai fragilă decât credeam, dar și mult mai rezistentă. Expunerea e ca un fel de ”exercițiu de nuditate” emoțională, dacă îi putem spune astfel. Am realizat că frica de a nu fi înțeleasă e, de fapt, frica de a nu fi acceptată. Dar cea mai mare revelație a fost să văd cum experiențele mele cele mai intime și mai specifice – acelea pe care credeam că doar eu le trăiesc – sunt, de fapt, cele mai universale. Am învățat că atunci când ești dispusă să fii vulnerabil pe hârtie, le dai și celorlalți permisiunea să fie umani.
Educație, conținut & responsabilitate
- Spui că nu te consideri „atotștiutoare” și că înveți împreună cu comunitatea ta. Cum reușești să menții echilibrul între autenticitate și responsabilitate?
E un echilibru extrem de fragil, pentru că trăim într-o eră în care ni se cere constant să fim experți în tot. Responsabilitatea mea nu stă în a livra adevăruri absolute, ci în a fi un filtru onest. Să spui ”nu știu” sau ”încă procesez asta” în fața a mii de oameni e un act de curaj, nu o lipsă de pregătire.
Autenticitatea pentru mine înseamnă să nu îmi construiesc un piedestal de pe care să predic. În momentul în care te urci pe un piedestal, pierzi contactul cu solul, adică cu oamenii. Responsabilitatea apare atunci când realizez că vocea mea are ecou, așa că aleg să nu fiu profesorul de la catedră, ci mai degrabă un partener de bancă. Îmi asum greșelile în mod public și recunosc când o carte m-a depășit sau când o temă îmi dă bătăi de cap.
Acest ”învățăm împreună” – care este, de multe ori, ”citim împreună” – nu e o strategie de marketing, e singura cale prin care pot dormi liniștită noaptea, știind că nu vând o imagine falsă de perfecțiune, ci o invitație reală la explorare.
- Într-o lume în care toată lumea „știe” și „explică”, ce crezi că face diferența?
Empatia. Cred că într-o lume plină de „speakeri motivaționali” și experți, cel care te privește în ochi și îți spune „te înțeleg, am fost și eu acolo” poate face diferența.
- Ce tip de conținut simți că are cel mai mare impact real asupra oamenilor?
Ccred că acel conținut (fie prin foto, fie prin video) care invită la acțiune sau la introspecție. Nu cel care îți spune ce să faci, ci cel care te face să-ți pui întrebări despre propria viață. Pentru că, nu-i așa, asta se întâmplă și la clubul iCarte, iParte. 🙂
- Spune-ne o inițiativa a asociației de care ești foarte mandra si pe care ai dori sa o vezi crescând in anii care urmează.
Prin Asociația ICARTE am realizat – și încă le avem în desfășurare – patru proiecte. Nu pot alege din ele, pentru că toate îmi sunt dragi, toate din motive întâi personale, așa că le voi menționa pe toate:
- Biblioteca din Tren – sunt extrem de mândră de acest proiect, pentru că transformă un timp mort, un spațiu de tranzit, într-o ocazie de introspecție. E ceva magic în a vedea un om care lasă telefonul din mână pentru a deschide o carte găsită pe scaun. Cărțile au fost duse în bibliotecile din trenurile Softrans
- Citește, copile! – aici punem semințele pentru viitorii cititori de mâine, într-un mod ludic și cald
- Cluburi de lectură în licee – adolescenții sunt un public dificil de cucerit, dar odată ce le oferi un spațiu unde vocea lor contează, descoperi niște minți strălucite
- Ofer cărți pe stradă – cred că acesta rămâne cel mai direct mod de a sparge barierele; este despre bucuria pură a darului și despre a duce lectura acolo unde oamenii nu se așteaptă să o găsească: pe străzile din București (vom continua această acțiune și în alte orașe, eventual și cu implicarea membrilor asociației)
Amenajarea trenurilor din România cu zeci de cărți pentru călători, atelierele pentru copiii ce provin din medii defavorizate, cluburile de carte din licee, oferirea cărților pe străzi – toate sunt proiecte din suflet gândite, iar fiecare proiect al Asociației ICARTE s-a născut dintr-o nevoie pe care am simțit-o în comunitate.
Mi-aș dori să le văd ajungând în fiecare colț de țară, mai ales acolo unde accesul la carte este încă un lux. Ce îmi doresc este ca în anii următori aceste proiecte să devină o normalitate la nivel national, iar lectura să nu mai fie privită ca o obligație sau ca un act solitar, ci ca un liant social care ne face mai buni, mai empatici și, în final, mai liberi.
Pentru că… cititul ne face liberi 🙂
Autenticitate & viață reală
- Comunici pe o mulțime de platforme si într-o mulțime de stiluri – pe Instagram, pe LinkedIn, pe blog, pe YouTube, live la evenimente – care este formatul tău preferat si de ce?
Evenimentele fizice. Deși scriu mult, energia pe care o primesc atunci când văd reacția imediată a unui om este imbatabilă. Nimic nu înlocuiește sclipirea din ochii cuiva care tocmai a descoperit o carte, respective o idee nouă.
În ceea ce privește activitatea din mediul online, în trecut mă regăseam în zona YouTube (sau BookTube, cum se numește pentru comunitatea de cititori) – canal creat în 2018. În paralel, am construit grupul privat pe Facebook iCarte, iParte (2019).
Între timp, m-am familiarizat cu Instagram (Bookstagram) – deși mi s-a părut ciudat la început să vorbesc în story-uri (tot ce postez pe IG se duce și pe contul de Facebook, pe pagina cu același nume, iCarte, iParte). Apoi a venit TikTok (BookTok) – aici nu petrec prea mult timp, nu știu mai nimic tehnic, uneori uit că am cont, alteori mă țin de treabă și pun video pe care le urc și pe Istagram, sunt și dăți în care îmi vine câte o idee și filmez direct acolo.
Cred că Instagram rămâne cea mai apropiată formă de a mă adresa celor din comunitate.
- Cum arată, în realitate, viața ta dincolo de social media?
Nu știu cum se vede la ceilalți, dar e la fel de normal și de obișnuită ca a oricăruia. Cu haine de casă, cu vase de spălat, cu momente de îndoială și multe ore de citit în poziții inconfortabile. Sunt un om care prețuiește enorm timpul acasă, în natură sau la plimbare pe străzile din capitală.
- Ai avut momente în care ai vrut să renunți sau să te retragi? Ce te-a făcut să continui?
Nu. Dar am avut momente de oboseală. De fapt, acum că scriu, îmi vine în minte prima tabără de lectură pentru adulți. Patru oameni înscriși. Am crezut că nu va mai urma vreuna după, însă iată-ne la a XIII-a ediție, cu 30 de persoane.
Fiecare om din comunitate contribuie la această creștere, respectiv nerenunțare, inclusiv tu, Oana, nu atât prin interviul acesta, cât mai ales pentru faptul că faci efortul să participi la clubul de carte lunar. Și spun efort, pentru că uneori este. E minunat să ne întâlnim, dar vedem că viața e așa cum e, uneori suntem mai aglomerați, alteori mai liberi.
Și apreciez că tu și ceilalți reușiți să fiți alături de mine ori de câte ori se poate. Mulțumesc pentru asta!
- Ce înseamnă pentru tine „a rămâne autentică” atunci când crești vizibil?
Înseamnă să nu uit de unde am plecat și să rămân fidelă valorilor mele, chiar dacă asta înseamnă să refuz colaborări bănoase ori să nu fiu pe placul tuturor.
Citit & obiceiuri
- Cum arată relația ta cu cititul în prezent — mai este relaxare sau a devenit și responsabilitate?
Este un mix. Uneori e „loc de muncă”, pentru că trebuie să pregătesc recenzii sau evenimente, dar fac eforturi conștiente să păstrez, pe cât posibil, „cititul de plăcere”, fără nicio agendă, unde pur și simplu mă pierd în poveste.
- Ce carte ți-a schimbat cu adevărat perspectiva asupra vieții?
Oh, câte cărți mi-au plăcut și intră în topuri de câte zece! Nu știu dacă e vreuna care să-mi fi schimbat complet perspectiva asupra vieții, dar pot da exemplu ”Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor Frankl, care m-a învățat că avem mereu libertatea de a alege cum reacționăm la ceea ce ni se întâmplă.
- Dacă ar fi să recomanzi o singură carte comunității tale, care ar fi și de ce?
Fără ezitare – și poate cei care mă știu de multă vreme s-au săturat să vadă asta – aș recomanda ”Idiotul”, de Fyodor Dostoievski. Pentru mine, prințul Mîșkin este un personaj-oglindă. Este cartea care îmi reamintește că bunătatea, sinceritatea dezarmantă și vulnerabilitatea nu sunt defecte sau semne de slăbiciune, chiar dacă lumea din jur le etichetează uneori drept idioțenie.
Într-o societate care ne îndeamnă să fim cinici, să ne punem măști de putere și să fim mereu pe fază, Mîșkin vine și ne arată o altă cale: aceea a compasiunii radicale. O recomand comunității mele, cât și comunității tale nu doar pentru valoarea literară, ci pentru că te obligă să te întrebi:
Eu cât de mult i-am lăsat pe oameni să-mi împietrească inima?
Un mesaj final pentru comunitatea CityFemme?
Dragilor, nu uitați că sunteți povestea pe care v-o spuneți în fiecare zi. Aveți grijă ca acea poveste să fie una de blândețe, nu de critică. Citiți, iubiți-vă imperfecțiunile și îndrăzniți să fiți varianta voastră cea mai autentică, chiar dacă nu e ea „perfectă pentru Instagram”. Mulțumesc că ați avut răbdare să citiți până aici!
Vǎ invit sǎ descoperiți secțiunea Interviu CityFemme pentru mai multe interviuri luate de-a lungul timpului.
