Mierea si amarul de Tahar Ben Jelloun este prima lectura pe 2025 si cartea pe care am reusit sa o citesc in prima zi a anului printre picaturi, pauze de somn, de jucat cu Mihai, de uitat la seriale, si de mancat din bunatatile pe care nu am reusit sa le savurez in noaptea dintre ani.
Am vrut sa incep anul facand lucrurile care imi plac si ma bucur ca mi-a iesit, inclusiv sa scriu primul articol pe blog de pe anul acesta! 🙂
Cartea nu a fost insa cea mai buna alegere, pentru ca este o carte apasatoare, cu un subiect dificil. Nu ma intelegeti gresit, cartea este foarte buna, si captivanta, insa parca nu as fi vrut sa o citesc neaparat in prima zi a anului, insa din momentul in care m-a captivat nu am mai vrut sa o las din mana.
Cartea spune povestea trista a unei familii din Maroc, in care cei doi soti, ajunsi la varsta batranetii, nu se mai iubesc – ba mai mult de atat, se suporta cu greu. Mourad, Malika, si copiii lor – Samia, Adam, si Moncef (care apare foarte putin), precum si Viad, un negru din Mauritania, care incearca sa-si faca o viata in Maroc sunt personajele care dau viata acestei carti.
Asa cum se intampla de obicei in cultura islamica, casatoria este impusa, iar cei doi soti ajung sa se cunoasca cu timpul. Uneori casatoriile sunt fericite si cuplurile reusesc sa isi faca o relatie placuta, iubitoare, dar sunt si cazuri in care compromisurile, frustrarile si tristetea sunt atat de puternice incat duc la o viata de nefericire pentru cuplu. Iar acesta este si cazul lui Mourad si al Malikei, iar copiii sunt crescuti in aceasta familie inchisa, unde ce se intampla intr-o familie ramane in spatele usilor, iar femeile nu au nicio voce.
In plus, atunci cand o tragedie se abate asupra familiei – lucrurile vor fi din ce in ce mai grele, iar fiii se vor simti invizibili, neglijati, si vor prinde prima ocazie pentru a pleca de acasa si pentru a nu se mai intoarce decat in vizitele obligatorii pe care un copil simte ca trebuie sa le faca parintilor.
Tacerea, abuzul, cultura mitei fara de care nu poti realiza nimic, statutul emigrantilor si al femeilor, viata domestica si multe alte teme sunt explicate cu maiestrie sub condeiul lui Tahar Ben Jelloun.
In acest roman urmarim casatoria impusa a unui cuplu in care compromisurile si tristetea au dus la aparitia remuscarilor, a unor acte de lasitate si, inevitabil, la esecuri. Cei doi se agata de nefericirea lor si se hranesc cu ea, parca pentru a se pedepsi. Iar tanara lor fiica, poeta, tine un jurnal in care se ascunde drama multor femei, victime ale unei traditii si societati care obliga la tacere.
Viad este singura persoana care spre sfarsitul vietii celor doi batrani nefericiti are grija de ei, aratand mila, blandete si bunatate, si este la randul lui rasplatit cu bunatate de aceasta familie.
El e mierea (sau balsamul) care inmoaie amaraciunea celor inselati de soarta.
Tahar Ben Jelloun este un scriitor, poet si pictor contemporan. A studiat filosofie si mai apoi a predat-o in Maroc, iar in anii ’70 s-a mutat in Paris pentru a-si continua studiile de psihologie. In 1985 publica romanul Copilul de nisip. A scris o multime de articole si carti, este membru al Academiei Goncourt, si castigator a cateva premii importante de-a lungul carierei sale.
De acelasi autor am citit pana acum trei carti – Căsătorie de plăcere, Copilul de nisip (pe care l-am citit chiar zilele trecute, dar nu m-a impresionat, cartea mi s-a parut slabuta si scrisa prea complicat, prea incurcat), si evident Mierea si amarul.
Voi ati citit Mierea si amarul? Daca da, cum vi s-a parut?
Pentru alte recomandari de lectura puteti vizita sectiunea Carti CityFemme.
Sursa foto: arhiva personala