Natalia Călin este o actriță care a absolvit Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 1998, clasa profesor Dem Rădulescu şi George Ivaşcu. De-a lungul carierei sale a interpretat o mulțime de roluri, de la Mița Baston în celebrul „D’ale carnavalului” până la roluri de figurație. În această perioadă o putem găsi la TNB în spectacolele “Pădurea spânzuraților”, “Între noi e totul bine”, “Lut” și altele, pe care vă invit să le descoperiți mai jos.  

Interviul cu Natalia Călin mi se pare cel mai emoționant interviu pe care l-am luat eu până acum. Mi se pare teribil de greu să-ți deschizi inima, să vorbești cu sinceritate despre momentele frumoase din viața ta, dar mai ales despre cele grele, iar asta este fix ceea ce a făcut Natalia. Lectură plăcută!

1.Bună, Natalia. În primul rând îți mulțumesc pentru că ai acceptat să răspunzi întrebărilor pentru CityFemme.com. Povestește-ne puțin despre începuturile tale – cum ai ales meseria de actor, de la ce vârstă ai început, cine ți-a îndreptat pașii în această direcție? 

Eu fac parte din oamenii fericiți care profesează ce și-au propus încă din copilărie… Nu știu exact momentul. Eram fascinată de cinema, de televizor (atât cât era…), dar teatru am văzut târziu “pe viu”. Am ascultat mult teatru radiofonic, urmăream teatru tv, știam toți actorii…

Strângeam bănuți ca să merg la cinema, era cea mai mare bucurie să merg la cinema! Îmi plăcea mirosul din cinematograf, mirosea a podea prăfuită și a tapițerie uzată… Și aveam o emoție specială înainte să înceapă proiecția. Am văzut multe filme – unele proaste, altele minunate – de la filme indiene până la Ghepardul lui Visconti! Nu înțelegeam de ce iese lumea din sală la mijlocul filmului… Veniseră pentru Alain Delon, așteptau să fie îmbrăcat în Zorro și când colo – film de artă…

Prima dată mi s-a spus că am talent de către un profesor, la o serbare școlară… Profesorul meu de istorie era un om tânăr, tocmai terminase facultatea și l-au repartizat la Râmnicu Vâlcea, într-o școală de cartier.

În loc de plenarele lui Ceaușescu, el ne dădea niște teste în care scriam tot ce ne-am fi dorit, cine am vrea să devenim, cum am vrea să arate lumea… Și eram în anii 1986- 1987… practic, eram pregătiți să devenim oameni ai muncii în înfăptuirea epocii de împliniri mărețe… Iar DOMNUL Profesor Alex Petrescu ne invita să visăm și să sperăm! Și el mi-a zis și că am talent la “scris” și că aș fi o actriță foarte bună… El mi-a vârât gândul ăsta, deși pe vremea aia erau 4 locuri la actorie. Apoi am intrat la liceu, am intrat în cenaclul liceului, am recitat poezii pe la Cântarea României, dar nu treceam de fază pe municipiu…

Apoi a venit revoluția și toate păreau accesibile. Am dat de patru ori la IATC, am intrat în 1994, la clasa profesorului Dem Rădulescu, asistat de George Ivașcu. Și de-acolo, după patru ani de descoperire personală, mi-am luat zborul în profesie. Am avut șansa unui profesor care m-a încurajat, nu m-a complexat. Dumnealui îi sunt recunoscătoare pentru că mi-a dat “pașaportul”! Faptul că în câteva minute a decis că am voie să fac meseria asta superbă. Și m-a ales să îi fiu studentă.

2. Bănuiesc că sunt multe roluri pe care le-ai interpretat care îți sunt dragi. Care este însă personajul tău preferat?  

Am jucat în cei 20 de ani de teatru destule roluri, nu multe, nici puține… Mi-am dorit un singur rol și l-am primit prea repede, zic eu. În „D’ale carnavalului” am jucat Mița Baston…

Nu prea mi-a ieșit. Eram foarte tânără, îmi doream prea mult și nu mi-a ieșit… De atunci nu îmi mai doresc! Fac tot ce primesc, cât pot eu de bine! Am făcut și figurație, cu o replică în actul 5. Am dat-o cât de bine am putut! Nu am avut orgoliul actorului care e chemat să ducă tava… Am zis că e o lecție pe care trebuie să o învăț. Așa că am zis: “Dați-mi tava aia! Unde o duc?”

Îmi iubesc toate personajele. În ziua spectacolului citesc o dată textul și îmi zic “Azi ești Tania!”sau “Azi ești Doamna Bologa!”și îmi aduc aminte traseul. Și cam asta-i tot. Plec spre teatru și mă bucur. Dacă nu faci cu bucurie meseria asta, o faci degeaba…

3. Care crezi că sunt cele mai importante calități pentru un actor, ce anume nu trebuie să lipsească?

Calitățile unui actor? Nu există un tipar… Dar e musai să ai o sănătate de fier și o memorie de elefant! Asta ca să vii la spectacol și ca să știi textul! Acuma…ca să strălucești… E treaba lui Doamne-Doamne! Și a ta! Să pui cărămidă peste cărămidă, să ai răbdare, să construiești, să nu dărâmi… Sunt multe… Câteodată ne miram că unora nu li se întâmplă… Că viața e nedreaptă… Nu e așa! Suntem suma alegerilor noastre, vina cumva e tot la noi. Numai că ne place să nu fie vina noastră. Nu ajută la nimic, dar așa e omul făcut.

4. Există cineva care te-a inspirat în carieră, ai un model / un mentor? 

Mi-au plăcut foarte mulți actori. Pe unii I-am și întâlnit, cu unii am și jucat. Am adorat-o pe Gina Patrichi! Am auzit povești despre ea… Dar nu am văzut-o niciodată, nici măcar într-un spectacol… Mi-aș fi dorit să o văd în „Dimineața pierdută”, la Bulandra. Nu pot să zic că e un model. O admiram pentru frumusețea și talentul ei și mă gândeam: “Cum e să fii Gina Patrichi?”

Apoi am cunoscut-o pe doamna Olga Tudorache. Era profesoară la o clasă cu un an mai mare decât grupa mea. Era ceva despre care nu se poate vorbi… O zeiță… Ne lipeam de pereți când o vedeam pe coridor. Apoi venea la examene și ne dădea note cu atenție, ne privea pe fiecare în parte și numai faptul că doamna Olga îți știa numele era ceva… Din fericire am prins vremuri bune în Institut, cu dascăli extraordinari. Toată generația mea e legată de perioada școlii, acolo ne-am “construit”. Tot ce facem acum e o consecință a muncii enorme de atunci.

5. Ce fel de roluri preferi? Există și tipuri de roluri pe care nu le-ai accepta sub nicio formă? 

Nu știu ce roluri nu aș accepta… Adică nu aș accepta genul de eroare de distribuție…. Să mă pui Julieta… Că am 46 de ani și nu se poate… Sincer, nici la 16 nu eram de distribuit în Julieta! 

6. Ce ți-ai dori să fi știut înainte de a intra în lumea actoriei? / Care este cea mai dificilă parte a meseriei de actor?  

Înainte să încep meseria asta aș fi vrut să mi se spună că e o meserie de cursă lungă. Că sunt stagiuni grele, perioade lungi în care te vei chinui… Dar oricum nu aș fi priceput. Când ești tânăr viața are alte culori. Și nici nu ar fi util să te pregătești de “căderi”. Trebuie să o iei în piept, să te lupți cu ea, să plângi, să râzi, să cazi, să te ridici… Ești dator cu lupta asta! Cea mai dificilă parte e asta cu așteptarea trenului… Răbdarea asta de cămilă, care traversează Sahara… Speranța că vei întâlni regizorul care să te iubească. E foarte important să te iubească regizorul…Ca artist! Că poți fi nevasta lui, și e mai rău ca niciodată: te urăște și la teatru și acasă… Glumesc… Nu știu cum e să fii nevastă de regizor! 

7. Au fost momente în care ai vrut să renunți? Dacă da, cum ai găsit motivația de a merge mai departe?   

Nu au fost momente în care am vrut să renunț, dar au fost momente în care m-am îndoit de mine. Am intrat la TNB imediat după absolvire, la vreo 6 luni după licență. Concurs greu, 6 admiși, printre care și eu. Am primit o scenă într-un spectacol la Sala Mare, o scenă cu domnul Mihai Mereuță, Nea Mihai cum îi ziceam noi, în regia domnului profesor Colceag, care era director artistic pe vremea aia. Director general era domnul Cojar. De altfel, toți cei șase actori admiși atunci eram produsul școlii, iar dumnealor erau Decan, respectiv Șef de catedră la facultatea de teatru. Am fost racolați, dacă e să vorbim cinstit. Au crezut în noi și ne-au “aruncat” în teatrul ăla mare din centrul Bucureștiului.

Apoi am mai făcut o scenă într-un spectacol,”Cadavrul Viu”, un spectacol superb, tot la Sala Mare. După care am cam început să fac încălzirea, ca un sportiv ascultător, apoi mă așezam pe banca de rezerve…

Au trecut luni, ani, stagiuni, roluri mici, “de serviciu”, am făcut un copil și am început să mă bucur că sunt mămică. M-am jucat cu mașinuțe, am desenat, am alergat în parc, și anii treceau, și atunci m-am îndoit de mine. Am un moment pe care nu îl uit: eram în fața avizierului, unde era afișată o distribuție cu vreo 22 de actori. Un Caragiale. Eu eram absolventă la clasa domnului Dem Rădulescu, un geniu pe Caragiale. Știam cum stă treaba asta, cu nenea Iancu… Și între 22 de actori eu nu mă găseam pe lista asta… Și mi-am zis “trebuie că ai o Problemă, Natalia Călin!” Am suferit. Dar nu m-am înrăit… Unii se înrăiesc și se sufocă singuri… Am avut instinct bun. Am plecat acasă și m-am mai bucurat de fiul meu un timp. Nu regret deloc. Am învățat să aștept răbdătoare să vină trenul meu. 

8. Ți s-a întamplat să te recunoască și să te oprească lumea pe stradă?

Nu știu dacă mă recunoaște cineva pe stradă. Eu merg cu metroul destul de des, cu căștile în urechi, ascult muzică și nu a sărit încă nimeni pe mine să dau autografe… Sincer, nu cred că mai trăim acele vremuri când un actor însemna ceva de neatins… Iar în București nu e așa șocant să vezi pe cineva cunoscut de la teatru sau de la televizor. 

Am o amintire din copilăria mea, care e încă în memoria locală: Florin Piersic a oprit la alimentara din cartierul meu! Cineva a urlat “E Florin Piersic în Alimentară!” Își lăsase omul mașina deschisă și a oprit să își ia ceva, un corn, nu contează… În câteva minute au ieșit oamenii din blocuri în pijamale, în maieu, cum erau săracii prin casă… Sute! Suteeee! Abia și-a făcut omul loc să se suie în mașină și să demareze… Au vrut să îl atingă, să îl pipăie, să îl vadă, să îi zică ceva… Erau anii ’80! Iar el era o vedetă! Nu cred că mai trăim vremurile alea.

Vreau să vă spun că la revoluție eu nu am văzut atâția oameni în Râmnicu Vâlcea, pe stradă, ca atunci când a oprit Piersic să-și ia un corn de la Alimentară!

Eu acum mă bucur când bodyguard-ul de la teatru îmi deschide bariera de la parcare fără să mă întrebe pe cine caut  la teatru… Asta și pentru că se schimbă cam des și ei nu urcă niciodată în sală să vadă vreun spectacol…

Și am depășit dorința asta de a fi recunoscută pe stradă. E plăcut câteodată. Dar câteodată oamenii nu au bariere și se raportează la personajul pe care l-ai făcut. Mai ales când faci o reclamă…”Uite-o pe aia cu iaurtul !” Nu e prea plăcut.

9. În afară spectacolelor, cum este omul Natalia? Care sunt pasiunile tale, cum îți petreci timpul liber? 

În afara teatrului sunt un om banal, mama unui adolescent, o femeie de 46 de ani, cu pasiuni normale! Adică nu sar cu parașuta, nu urc Everestul o dată la 5 ani, nu fac sporturi extreme… Îmi place să mă bucur de prietenii mei, merg în vacanțe, citesc, beau cafea, mă uit la filme…

10. Ești pasionată de social media? Te putem găsi pe facebook, pe instagram și dacă da – cât timp dedici acestori medii? 

Nu sunt mare pasionată de social media… Am cont de facebook, dar deja mi se pare o boală, că îl deschid cam des. Toți zicem că îl deschidem așa, ca să ne pierdem vremea. Și chiar ne pierdem vremea. Mă gândesc să renunț într-o zi. Aș citi cărți mai multe, aș vorbi mai mult sau m-aș uita la cer mai mult. Dar e util în ceea ce priviește conexiunea cu publicul – mai faci promovare unui spectacol, ei îți răspund că au fost.

11. Cum este publicul consumator de teatru în ziua de astăzi? Ți se pare că s-a schimbat față de cel de la începutul carierei tale?  

Publicul nu s-a schimbat de când am debutat eu, acum 20 de ani. Dar și-a luat telefoane mobile… Dacă e să urăsc ceva în sala de teatru – e telefonul mobil! Mi se pare că e o lipsă crasă de respect pentru munca și sănătatea artiștilor. Se fac apeluri la începutul spectacolelor, dar… Am avut o seară în care un spectator a și răspuns și a zis “Nu pot vorbi, sunt la teatru! Te sun eu!” Nu e amuzant deloc. Asta e. 

Însă când merg la câte un spectacol și văd asta în jurul meu, am o reacție chiar virulentă. Am speriat câțiva la viața mea de spectator… Pe unul l-am luat de mânuță și l-am condus la UȘĂ! Lupt și eu în felul meu, pentru breasla mea… 

11. Ce altă meserie crezi că ți s-ar fi potrivit dacă nu ai fi pornit în această direcție?  

Altă meserie? Îmi place copilul meu, dar îmi plac și copiii altora. Asta cred că e foarte important când vrei să fii profesor. Să iubești copiii altora. Să te atașezi de ei. Să le vezi calitățile, nu defectele… Poate aș fi fost o bună profesoară. Nu aș fi lăsat niciodată corijenți. Nu cred că stimulezi pe cineva dacă îl faci praf… Cred că pur și simplu îl faci praf…Scoți demonul din el, și nu îngerul…

Ca profesor poți deschide mintea unui copil, poți să îl salvezi, poți să îl determini să facă o meserie… Am avut câțiva profesori care mă bântuie și azi, mă sperie… Visez că dau teste și nu mai știu nimic din materia lor… Probabil că sunt traume. Nu e normal. Am și profesori la care mă gândesc cu drag și considerație. Țin legătură cu unii colegi de liceu și îi pomenim în discuțiile noastre. Ei și-au făcut datoria, dacă încă vorbim despre ei. Da! Aș fi fost o profesoară. Nu știu dacă bună, dar aș fi fost sigur o profesoară cumsecade…

12. Cum a fost anul 2018 din punct de vedere profesional? În ce spectacole teputem găsi și ce planuri ai pentru 2019? 

2018? Pfua, ce an…Tulburător an…O să-l cam țin minte toată viața pe domnul 2018!

Dar asta e, a trecut… Am făcut două roluri frumoase: în toamnă am avut o premieră la Teatrul Metropolis – “Un tramvai numit dorința” în Regia lui Claudiu Goga, cu o distribuție foarte bună (Emilia Popescu, Mirela Oprișor, Gavril Patru, Alex Jitea, Marius Cordoș, Marius Călugărița, Gloria Găitan, Bogdan Ghițulescu). Un spectacol curat, cinstit, clasic.

Apoi au început repetițiile la “Pădurea spânzuraților” a lui Radu Afrim, de la TNB. Iar în mijlocul lui decembrie am avut premiera care a zguduit Anul Centenar … Cu Alex Potocean, Marius Manole, Istvan Teglas, Richard Bovnoczki, Raluca Aprodu, Ada Galeș, Vitalie Bichir, Ciprian Nicula, Flavia Giurgiu, Alice Sălceanu, Emilian Marnea, Florin Călbajos, Cristi Bota, Vlad Galer, Andrei Atabay, plus toți băieții ăia extraordinari, conduși de Andreea Gavriliu, care nu fac decât să ne asigure că vine o generație foarte bună din urmă. S-a lucrat mult, greu, cu sânge, cu emoții, și până la urmă a ieșit un spectacol Marca Afrim, de care se va vorbi ceva vreme.

Așa că a fost un an bun până la urmă… Nu anul e de vină! Oamenii sunt de vină! Astea au fost cele două premiere, dar eu joc și în alte spectacole :”Între noi e totul bine” tot în regia lui Radu Afrim, “Lut” în regia lui Vlad Massaci, “Memoria apei” în regia lui Erwin Simsenson, “Terorism” în regia lui Felix Alexa – toate la TNB. 

Dar am și două spectacole excelente la teatrul Metropolis. Unul este “Peretele“, scris și regizat de Lia Bugnar – un spectacol ca un pahar de apă rece, într-o zi caniculară când nu e pic de apă la robinet…. și celălalt se numeşte “Şi Negru și alb și gri“, scris și regizat de Mimi Brănescu. Pentru rolul Tania din acest spectacol am primit și o nominalizare UNITER anul trecut. Un spectacol care tulbură și trimite spre introspecție, odată cu ieșirea din sală. Eu însămi am avut revelații personale.articol

Vă invit să le vedeți și să vă bucurați!

13. Un gând de încheiere, un îndemn, un sfat pentru cititorii CityFemme.com?  

Eu nu prea dau  sfaturi… Sfaturile se dau spre a nu fi urmate… Vă rog însă să vă bucurați, să vă iubiți, să nu pierdeți vremea, să nu vă risipiți, să nu uitați de voi, să râdeți, să spuneți la timp ce vreți să spuneți, să veniți la teatru…Și în rest, numa’ de bine…

Sursa foto articol – arhiva TNB / foto principala: Ghioca, din spectacolul Intre noi totul e bine