După ce am terminat de citit cele peste 400 de pagini ale romanului “O pagină de dragoste” scris de Emile Zola în 1878 am rămas cu impresia clară că uneori chiar nu e bine să avem copii. Pentru că oricât de angelic ar părea, oricât de afectuos, oricât de cuminte şi respectuos, un copil e un mic demon egoist, care vrea să fie centrul universului părinţilor săi (sau doar al mamei, în acest roman). Cel puţin acesta e cazul lui Jeanne, o fetiţă răsfăţată din Parisul de sfârşit de secol al XIX-lea, pe care dragostea şi obsesia faţă de mama sa o fac să devină rea, egoistă, încăpăţânată.

Aşa că pagina aceea de dragoste pe care ne-o promite autorul în titlu cam asta e: foarte puţin se dezvoltă povestea de dragoste dintre Helene, mama fetiţei, şi doctorul Henri, un vecin care a scăpat-o de la moarte pe fetiţă la începutul romanului. Gesturile care ar duce la izbucnirea pasiunii dintre cei doi sunt atent supravegheate de fetiţă cu o privire critică şi plină de reproşuri.

Bine, dragostea asta e oricum una imorală, să nu credeţi altceva. Doctorul e căsătorit şi are un băiat sănătos şi cam prostuţ, în timp ce Helene este o văduvă cu o fetiţă bolnăvicioasă, curtată de un bărbat simplu, bun şi răbdător (pentru care ea evident nu simte nimic).

Autorul nu face economie de cuvinte atunci când vrea să ne introducă în atmosferă, detaliile sunt multe şi amănunţite, de la descrierea Parisului, aşa cum se vede el de la fereastra locuinţei lui Helene, până la sentimentele ascunse ale acesteia.

Deşi nu e unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Zola, cartea e destul de uşor de găsit. Şi dacă v-am făcut curioşi, lectură plăcută!