Săptămâna trecută am avut parte, la doar câteva zile distanță, de două experiențe care m-au dus cu aproape 20 de ani în urmă. Prima a fost participarea la festivitatea de deschidere a noului an universitar la Universitatea Titu Maiorescu, alături de un tânăr student străin aflat la începutul acestei aventuri. A doua a fost Dâmbovița Delivery, unde am ajuns din nou prin Grozăvești și Regie, zona în care am locuit timp de trei ani în perioada facultății.
Și a fost suficient. O clădire de facultate. Studenți la început de drum. Regie. Dâmbovița. Străzi pe care le-am parcurs de sute de ori. Dintr-odată, n-am mai văzut Bucureștiul de acum. L-am văzut pe cel de atunci.
Și mi-am amintit nu doar niște locuri sau niște oameni, ci un sentiment pe care cred că îl trăim cu adevărat doar de câteva ori în viață: senzația că totul este posibil.
Când nu trebuia încă să știi ce vei face cu viața ta
Există ceva extraordinar în primii ani ai vieții de adult. Nu știi mai nimic, deși probabil ai impresia că știi destul de multe. Nu ai bani prea mulți. Nu ai foarte multă experiență. Nu ai un plan foarte clar.
Dar ai timp. Ai atât de mult timp în față, încât nici măcar nu te gândești la el.
Ai o viață întreagă să descoperi cine ești, ce vrei să faci, unde vrei să locuiești, ce fel de oameni vrei lângă tine. Poți să alegi o meserie și apoi alta. Poți să pleci. Poți să te întorci. Poți să te răzgândești. La 20 de ani, aproape toate drumurile sunt încă deschise.
Cred că aceasta este una dintre senzațiile de care mi s-a făcut cel mai dor săptămâna trecută. Nu neapărat de facultate în sine. Nici măcar de vârsta respectivă. Ci de magia începutului.
Libertate, teamă și un entuziasm aproape inepuizabil
Îmi amintesc foarte bine combinația aceea ciudată dintre libertate și teamă. Erai, poate pentru prima dată, cu adevărat pe cont propriu. Trebuia să te descurci. Să-ți organizezi timpul. Să ajungi unde trebuie. Să cunoști oameni. Să înțelegi un oraș care părea enorm.
Dar aveam și o energie pe care acum, sincer, nu mai știu de unde o scoteam. Mergeam peste tot. De-a lungul și de-a latul Bucureștiului.
Vizitam foști colegi de liceu la facultățile lor, mergeam prin alte cămine, descopeream alte campusuri și alte grupuri de oameni. Ne înscriam la proiecte, ne ofeream voluntari la evenimente, acceptam invitații, cunoșteam oameni noi.
Nu aveam nevoie de un motiv foarte bun ca să plecăm undeva. Era suficient să se întâmple ceva. Și noi voiam să fim acolo. Lansarea DOR? Bifat. Evenimente in facultate? Bifat. Caravana de promovare a facultatii prin tara? Bifat.
Trei ani în Regie
Revenirea în zona Grozăvești-Regie mi-a trezit poate cele mai multe amintiri. Am locuit acolo trei ani (plus alti doi mai inainte in Panduri).
Căminul are propriul lui univers, greu de explicat cuiva care nu l-a trăit. Colegele de cameră care, din niște persoane complet străine, ajung să îți cunoască programul, obiceiurile, bucuriile și supărările. Mâncarea împărțită. Muzica. Serile lungi. Discuțiile despre orice și despre nimic.
Oameni care intrau și ieșeau din cameră. Planuri făcute pe loc. „Mergem?” „Mergem.” Și plecam.
Sunt lucruri absolut banale, dacă le privești din exterior. Dar tocmai banalitatea lor le face astăzi atât de prețioase.
Nu știam că sunt amintiri în timp ce le trăiam. Erau doar niște seri obișnuite. Acum sunt acele amintiri care, atunci când revin, îmi fac un mic nod în stomac.
Bucureștiul studenției mele
Era și un București diferit. Rețelele sociale abia începeau să intre în viețile noastre. Eram online, dar încă nu eram permanent online.
Mergeam la bibliotecă. Citeam de pe hârtie. La metrou găseam ziare gratuite precum Compact și Ring și luam câte unul să-l răsfoim pe drum.
Profitam de tot ceea ce însemna viață de student: reduceri și gratuități la transport, trenuri, muzee, evenimente, tabere gratuite. Orice oportunitate era binevenită, pentru că bugetele erau mici, iar pofta de a face lucruri era uriașă.
Descopeream Bucureștiul câte puțin, nu prin Google Maps și liste salvate în telefon, ci mergând efectiv prin el. Uneori aveam un plan. Alteori ajungeam undeva pur și simplu pentru că cineva auzise că se întâmplă ceva interesant. Și, cumva, ne descurcam.
Începeam să ne găsim vocea
Facultatea nu a însemnat însă doar cursuri, examene și viață de cămin. A fost perioada în care începeam să ne descoperim vocea.
Lucram la primele proiecte în echipă și descopeream că nu e întotdeauna simplu să lucrezi cu alți oameni. Învățam să vorbim în fața unei săli. Să susținem o idee. Să avem opinii. Să le schimbăm.
Începeam să aflăm că lumea este mult mai mare decât orașul din care venisem sau cercul de oameni pe care îl cunoscusem până atunci.
Auzeam despre Erasmus și despre posibilitatea de a studia în altă țară. Eu nu am plecat cu Erasmus și, privind în urmă, cred că mi-ar fi plăcut foarte mult să o fac.
Dar am avut alte oportunități. Una dintre ele m-a dus la Bruxelles, în cadrul unei inițiative europene pentru tinere jurnaliste. Am fost desemnată Young Female Journalist in Europe.
Privind acum în urmă, îmi dau seama cât de importante erau astfel de experiențe. Nu doar pentru CV sau pentru ceea ce aveau să însemne profesional.
Ci pentru că îți demonstrau că lumea aceea mare, despre care până atunci doar citiseși, era accesibilă. Puteai să ajungi acolo. Puteai să faci parte din ea.
Nostalgia nu este neapărat dorința de a te întoarce
M-am întrebat, după cele două experiențe de săptămâna trecută, ce anume mi-a provocat atâta nostalgie. Pentru că nu cred că mi-aș dori, de fapt, să am din nou 20 de ani.
Viața mea de acum are lucruri pe care atunci nici nu mi le-aș fi putut imagina. Familia, prieteni, oameni, experiențe, blogul, o carieră, alegeri, certitudini pe care le-am construit în toți anii aceștia.
Nu vreau să mă întorc. Dar mi-e dor uneori de felul în care priveam înainte. De sentimentul acela că orice este posibil.
De energia de a spune „da” înainte să mă gândesc cât durează, cât costă, cât de obosită voi fi a doua zi sau câte alte lucruri am deja în calendar.
De curiozitatea cu care intram într-un loc în care nu cunoșteam pe nimeni. De ușurința cu care oamenii noi deveneau prieteni. De bucuria unor lucruri foarte mici. Poate că asta este, de fapt, nostalgia noilor începuturi.
Nu dorul după ceea ce aveam, ci după cine eram atunci când încă nu știam ce va urma.
Aproape 20 de ani. Și, uneori, parcă ieri.
Au trecut aproape două decenii de la anii aceia. Scris așa, „aproape 20 de ani” pare enorm. Și totuși, a fost suficient să mă întorc în Regie ca distanța aceasta să dispară aproape complet.
Unele locuri au rămas. Altele s-au schimbat. Bucureștiul s-a schimbat. Eu, evident, m-am schimbat. Dar memoria are felul ei ciudat de a comprima timpul.
O stradă, o clădire, o scurta revedere cu o colega de facultate sau imaginea unor studenți care tocmai își încep primul an pot face ca douăzeci de ani să dispară într-o secundă.
Și pentru o clipă îți amintești exact cum era. Să ai 20 de ani. Să nu știi prea bine încotro mergi. Să ai puțini bani, multe planuri și o energie care părea inepuizabilă.
Să ai oameni de cunoscut, locuri de văzut, lucruri de încercat și greșeli de făcut. Să nu ai încă răspunsurile. Dar să ai tot timpul din lume să le găsești.
Poate că aceasta este adevărata magie a începuturilor: nu știm, atunci când le trăim, ce va rămâne din ele. Iar aproape 20 de ani mai târziu, uneori pare că au fost ieri.
