O carte scrisă acum mai bine de patru decenii, citită într-o singură seară și o întrebare care nu-mi dă pace: cât de departe suntem, de fapt, de lumea imaginată de Stephen King?
Stephen King, una dintre micile mele recompense
Am o pasiune veche pentru cărțile lui Stephen King. Am citit peste 20 dintre ele și, cu toate acestea, întotdeauna am grijă să mai păstrez în casă una sau două necitite. Nu pentru că nu aș avea timp să le citesc, ci tocmai pentru că îmi place să știu că sunt acolo.
Le păstrez ca pe niște trufandale. Ca pe o cutie cu bomboane deosebite, din care nu vrei să mănânci totul deodată. Sunt cărțile la care apelez atunci când simt nevoia unei recompense, când vreau să mă desprind de cotidian și să intru într-o lume în care știu că mă așteaptă ceva extraordinar.
Stephen King are acest efect asupra mea. Indiferent cât de întunecată, ciudată sau înfricoșătoare este povestea, știu că mă va prinde. Că voi întâlni personaje complexe, că voi descoperi ceva despre natura umană și, aproape inevitabil, că mă voi întreba cum de poate un singur om să imagineze atâtea universuri diferite.
Aseară am ales „Fugarul” (The Running Man), roman publicat sub pseudonimul Richard Bachman. Și am făcut greșeala pe care o fac adesea cu Stephen King: mi-am spus că voi citi doar câteva capitole.
Trei ore mai târziu, terminasem cartea. Nu pentru că ar fi o lectură simplă, ci pentru că ritmul ei este atât de alert, încât devine aproape imposibil să o lași din mână. Iar după ce am închis-o, am rămas cu senzația aceea rară, pe care o ai după o carte bună: povestea se terminase, dar întrebările abia începeau.
O distopie scrisă în urmă cu peste 40 de ani, plasată în 2025
„Fugarul” a fost publicat în 1982, sub pseudonimul Richard Bachman, iar acțiunea sa se desfășoară în anul 2025. Da, exact anul pe care tocmai l-am lăsat în urmă.
Mi se pare fascinant să citesc, în 2026, o carte în care Stephen King își imagina, cu peste patru decenii în urmă, cum ar putea arăta societatea în 2025. Și, deși nu trăim în lumea descrisă de el, unele dintre mecanismele sociale prezentate sunt tulburător de familiare.
În universul romanului, Statele Unite au devenit o societate profund inegală, autoritară, dominată de corporații, propagandă și divertisment televizat. Sărăcia este omniprezentă, aerul este poluat, iar oamenii obișnuiți trăiesc într-o luptă permanentă pentru supraviețuire.
Televiziunea nu mai este doar o sursă de informație sau relaxare. Este principalul instrument de control al populației.
Oamenii sunt bombardați cu emisiuni care exploatează disperarea, umilința și suferința. Iar publicul, în loc să se revolte împotriva sistemului, este încurajat să participe la spectacol.
Nu putem spune că Stephen King a prezis viitorul cu exactitate. Însă a intuit câteva tendințe care aveau să devină tot mai vizibile: transformarea vieții private în divertisment, fascinația pentru competiții extreme, exploatarea vulnerabilității și puterea uriașă a celor care controlează informația.
Când citești cartea astăzi, nu te mai întrebi doar cum a putut autorul să imagineze o asemenea lume. Te întrebi cât de departe suntem de ea.
Gamification: când viața devine un joc, iar moartea o miză
Una dintre cele mai interesante idei ale romanului este transformarea supraviețuirii într-un joc televizat.
Astăzi vorbim frecvent despre gamification, adică folosirea mecanismelor specifice jocurilor în contexte care nu sunt, în mod tradițional, jocuri. Puncte, niveluri, recompense, clasamente, provocări, obiective și penalizări. Le întâlnim în aplicațiile de fitness, în educație, în marketing, la locul de muncă și, bineînțeles, în divertisment.
Stephen King duce însă această idee la extrem. În lumea din „Fugarul”, competițiile televizate nu mai urmăresc doar să desemneze un câștigător. Ele transformă suferința umană într-un produs comercial.
Personajul principal, Ben Richards, se înscrie într-o competiție numită „The Running Man”, în care trebuie să supraviețuiască timp de 30 de zile, în timp ce este vânat de o echipă de ucigași profesioniști.
Fiecare oră de supraviețuire îi poate aduce bani. Fiecare zi reprezintă o victorie temporară. Publicul îl urmărește, iar oamenii care oferă informații despre locul în care se ascunde pot primi recompense.
Regulile sunt clare, mizele sunt uriașe, iar organizatorii controlează aproape totul. Este un joc în care concurentul riscă să moară, dar organizatorii câștigă indiferent de rezultat. Și aici intervine geniul lui King: nu inventează doar o competiție monstruoasă, ci un întreg sistem economic și social care o face posibilă.
În prezent avem emisiuni precum „Survivor” („Supraviețuitorul”), în care participanții sunt supuși unor provocări fizice și psihologice, sunt izolați, privați de confort și concurează pentru premii importante.
Avem reality-show-uri în care conflictele personale devin divertisment, iar momentele de vulnerabilitate sunt transformate în audiență.
Evident, există o diferență fundamentală între aceste producții și universul lui King: competițiile reale funcționează în cadrul unor reguli de siguranță și nu au drept obiectiv uciderea participanților.
Dar principiul comercial pe care îl exploatează este recognoscibil: publicul este atras de competiție, tensiune, eliminare și promisiunea unei recompense.
King elimină limitele morale și ne arată ce s-ar întâmpla dacă audiența ar deveni singurul criteriu important. Dacă orice ar putea fi justificat prin faptul că oamenii continuă să privească.
De ce ar accepta cineva să participe la un asemenea joc?
Poate cea mai dureroasă parte a romanului nu este violența în sine, ci motivul pentru care oamenii ajung să accepte participarea la aceste competiții.
Ben Richards nu este un aventurier care caută senzații tari. Nu își dorește celebritate și nici nu visează la lux. Este un bărbat sărac, fără loc de muncă, care trăiește alături de soția și fiica sa într-o lume în care oportunitățile sunt aproape inexistente.
Fiica lui este grav bolnavă, familia nu își permite tratamentul necesar, iar soția sa ajunge să facă lucruri umilitoare și dureroase pentru a aduce bani în casă.
Richards nu participă pentru că își dorește să joace. Participă pentru că nu mai vede o altă soluție. Această distincție mi se pare esențială.
Cât de liberă este alegerea unui om atunci când alternativele sale sunt să accepte o situație degradantă sau să își privească familia suferind?
Putem vorbi despre consimțământ autentic atunci când cineva este împins de sărăcie să își riște viața?
În roman, sistemul exploatează exact această vulnerabilitate. Nu trebuie să oblige oamenii să participe. Este suficient să îi aducă într-o stare de disperare atât de profundă, încât participarea să pară singura șansă. Iar această idee depășește cu mult granițele ficțiunii.
Și astăzi există oameni care acceptă condiții de muncă periculoase, umilitoare sau profund nedrepte pentru că nu își permit să refuze. Există persoane care își expun viața privată, suferința sau vulnerabilitățile în schimbul unei șanse la stabilitate financiară.
Nu este același lucru cu jocul mortal imaginat de King, dar mecanismul de exploatare a disperării merită recunoscut. Când ai suficiente resurse, îți permiți să alegi. Când nu ai nimic, uneori alegerea devine doar o iluzie.
Triajul concurenților: o scenă care mi-a amintit de lagărele de concentrare
Una dintre secvențele care m-au impresionat cel mai puternic este cea a selecției concurenților.
Înainte de a participa la jocuri, candidații trec printr-un proces de evaluare fizică și psihologică. Sunt examinați, clasificați, supuși unor proceduri impersonale, tratați mai degrabă ca niște obiecte decât ca ființe umane.
Sunt dezbrăcați, controlați, uniformizați, îmbrăcați în salopete. Identitatea lor personală pare să conteze din ce în ce mai puțin. În schimb, contează corpul, rezistența, capacitatea de a suporta durerea și potențialul lor de a deveni un spectacol profitabil.
Citind aceste pagini, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la imaginile și mărturiile despre lagărele de concentrare naziste.
La oamenii dezbrăcați, examinați, deposedați de bunurile personale, reduși la numere și categorii. La uniformele care anulau diferențele individuale. La mecanismele administrative prin care ființele umane erau transformate în simple unități ale unui sistem.
Mai lipsea să le tatueze un număr pe braț.
Desigur, nu compar ficțiunea lui Stephen King cu amploarea și realitatea istorică a Holocaustului. Sunt contexte fundamental diferite, iar suferința victimelor lagărelor nu poate fi redusă la o metaforă literară. Dar asemănarea care m-a tulburat ține de mecanismul dezumanizării.
De felul în care un sistem poate începe prin a le lua oamenilor hainele, intimitatea, autonomia și identitatea, pentru ca apoi să decidă ce valoare au și ce se poate face cu ei.
Ceea ce mi s-a părut deosebit de înfricoșător în roman este caracterul birocratic al întregului proces. Nu este nevoie ca fiecare angajat să fie un monstru. Este suficient ca fiecare să își îndeplinească sarcinile, să respecte procedurile și să nu se întrebe ce se întâmplă cu oamenii din fața sa.
Răul devine parte dintr-o rutină administrativă. Iar această normalizare a cruzimii este, pentru mine, una dintre cele mai puternice dimensiuni ale cărții.
Ben Richards: un personaj care nu vrea să fie erou
Mi-a plăcut foarte mult felul în care Stephen King construiește personajul principal. Ben Richards nu este eroul clasic, impecabil, curajos și întotdeauna pregătit să facă ceea ce trebuie.
Este furios, impulsiv, uneori agresiv, profund neîncrezător în autoritate și conștient de nedreptatea lumii în care trăiește. Dar este și inteligent, inventiv și incredibil de încăpățânat.
Nu are resursele organizatorilor, nu dispune de tehnologia lor și nu poate controla regulile jocului. În schimb, are capacitatea de a improviza, de a observa slăbiciunile celorlalți și de a folosi împotriva sistemului propriile sale mecanisme.
Pe parcursul fugii, descoperă că nu toți oamenii sunt dispuși să îl trădeze pentru bani. Primește ajutor neașteptat, uneori de la persoane care își asumă riscuri uriașe pentru el.
Și mi s-a părut interesant acest contrast: într-o societate construită pe suspiciune, competiție și egoism, solidaritatea încă există. Nu este universală. Nu este întotdeauna suficientă. Uneori vine cu un preț teribil. Dar există.
King pare să ne amintească faptul că, indiferent cât de eficient este un sistem de control, oamenii nu pot fi reduși complet la comportamentele pe care acel sistem încearcă să le impună.
Întotdeauna pot apărea gesturi de curaj, compasiune sau revoltă.
Televiziunea, manipularea și fabricarea adevărului
O altă temă extrem de actuală este manipularea informației. În „Fugarul”, televiziunea nu se limitează la a transmite evenimentele. Ea construiește versiunea realității pe care publicul trebuie să o creadă.
Ben Richards nu controlează felul în care este prezentat. Organizatorii pot selecta imaginile, modifica contextul și transforma un om disperat într-un personaj pe care telespectatorii să îl urască.
Publicul nu primește adevărul, ci o poveste atent construită pentru a produce emoții. Și, mai ales, audiență. Citind acele pasaje, m-am gândit inevitabil la lumea actuală, în care informația circulă cu o viteză uluitoare, iar imaginile și fragmentele video pot fi scoase din context, editate sau distribuite cu scopul de a provoca reacții.
Astăzi avem algoritmi care ne recomandă conținut în funcție de comportamentul nostru, platforme care concurează pentru atenția noastră și tehnologii care pot produce materiale audio-video false, dar convingătoare.
Nu trăim într-o lume în care un singur canal de televiziune controlează întreaga realitate. În schimb, ne confruntăm cu o fragmentare a informației și cu o luptă permanentă pentru influență. Paradoxal, abundența informației nu garantează că suntem mai bine informați.
Iar King pare să fi înțeles foarte devreme un lucru: atunci când divertismentul și propaganda se întâlnesc, adevărul poate deveni secundar. Important nu mai este ce s-a întâmplat, ci ce poate fi transformat într-un spectacol convingător.
O carte construită ca o numărătoare inversă
Dincolo de temele sociale, „Fugarul” este și un thriller extraordinar de eficient. Cartea este construită ca o numărătoare inversă, cu 101 capitole scurte, care pornesc de la „Minus 100” și înaintează inexorabil către zero.
Este o alegere narativă excelentă. Nu ai senzația că urmărești pur și simplu desfășurarea unei povești, ci că participi la o cursă contra cronometru.
Fiecare capitol te apropie de un deznodământ inevitabil. Fiecare decizie a personajului pare să conteze. Fiecare moment de liniște este suspect, pentru că știi că pericolul nu a dispărut. Poate tocmai de aceea am citit cartea în aproximativ trei ore. Stephen King nu îți oferă prea multe ocazii să te oprești.
Și mai este ceva interesant: structura romanului reproduce chiar mecanismul competiției despre care vorbește. Ca cititor, ajungi să urmărești supraviețuirea lui Ben Richards cu aceeași tensiune cu care telespectatorii fictivi urmăresc jocul.
Îți dorești să reziste. Vrei să afli ce urmează. Mai citești un capitol. Apoi încă unul. Și, fără să îți dai seama, devii și tu spectatorul unei curse pentru supraviețuire. Diferența este că Stephen King te obligă să conștientizezi această poziție.
ATENȚIE, SPOILER: finalul cărții și ultima răzbunare a lui Ben Richards
Din acest punct voi dezvălui finalul romanului. Dacă nu ai citit „Fugarul” și vrei să descoperi singur ce se întâmplă, îți recomand să te oprești aici și să revii după lectură.
Finalul este brutal, spectaculos și profund tulburător. După o fugă aproape imposibilă, Ben Richards reușește să ajungă la bordul unui avion, folosindu-se de un bluff extraordinar. Pretinde că are asupra sa explozibili și reușește să îi determine pe ceilalți să îi accepte condițiile.
Este încă o demonstrație a inteligenței sale și a capacității de a exploata frica adversarilor. Într-un joc în care organizatorii dețin aproape toate avantajele, Richards reușește să câștige timp folosind singura armă care i-a mai rămas: incertitudinea.
Dar momentul decisiv vine atunci când află adevărul despre familia sa. Soția și fiica lui au fost ucise. Tot ceea ce l-a determinat să intre în competiție, toate riscurile asumate, toate eforturile de a supraviețui pentru a le oferi o viață mai bună își pierd sensul.
Organizatorii încearcă să îl atragă de partea lor, oferindu-i chiar un rol în mecanismul jocului. Dar Ben Richards nu mai are nimic de pierdut.
Rănit mortal, după ce îi permite unei ostatice să se salveze, preia controlul avionului și îl îndreaptă spre clădirea în care funcționează rețeaua de televiziune responsabilă pentru jocuri. Avionul lovește clădirea, iar Richards moare odată cu omul care a condus spectacolul. Este o răzbunare totală, în care protagonistul distruge simbolul sistemului care i-a luat totul.
Finalul m-a făcut să mă gândesc inevitabil și la imaginile atentatelor din 11 septembrie 2001. Este imposibil, cred, să citești astăzi o asemenea scenă fără să faci această asociere. Cu atât mai tulburător este faptul că romanul a fost publicat cu aproape două decenii înaintea acelor evenimente.
Dar nu cred că finalul trebuie citit doar ca un moment spectaculos de răzbunare. Este, mai degrabă, expresia extremă a disperării unui om căruia societatea i-a luat orice posibilitate de a mai spera. Nu este un final fericit și nici unul în care violența poate fi considerată o soluție morală.
Ben Richards nu câștigă jocul în sensul obișnuit. Nu își recuperează familia, nu obține o viață mai bună și nu schimbă în mod demonstrabil întreaga societate.
Dar refuză să mai joace după regulile celor care l-au transformat într-un produs de divertisment. Iar ultimul său gest distruge iluzia că organizatorii pot controla absolut totul.
Mi s-a părut un final potrivit pentru un roman care nu promite niciodată salvarea, ci explorează limitele rezistenței umane.
De ce merită citit „Fugarul” astăzi?
Cred că „Fugarul” este una dintre acele cărți care au devenit mai interesante odată cu trecerea timpului. În 1982, cititorii descopereau o imagine exagerată și sumbră a unui posibil viitor.
În 2026, noi putem recunoaște fragmente din propria societate în mecanismele imaginate de autor.
Nu avem competiții televizate în care oamenii sunt vânați pentru a fi uciși. Dar avem o industrie a atenției care monetizează conflictele, emoțiile și, uneori, suferința. Nu trăim în societatea totalitară descrisă în roman. Dar știm cât de puternice pot deveni propaganda, dezinformarea și concentrarea puterii economice.
Nu suntem obligați să participăm la jocuri mortale pentru a supraviețui. Dar inegalitatea socială continuă să limiteze drastic opțiunile multor oameni. Iar acestea sunt motive suficiente pentru ca romanul să merite citit.
Mi-a plăcut și faptul că Stephen King nu încearcă să îndulcească povestea. Nu construiește un erou perfect și nu oferă un final reconfortant doar pentru a-și mulțumi cititorii. Ne arată o lume crudă, un om împins la limită și un sistem care transformă disperarea în profit. Și ne lasă să tragem propriile concluzii.
Pentru mine, „Fugarul” a fost una dintre acele lecturi care îți amintesc de ce iubești literatura. Nu doar pentru că îți oferă câteva ore de evadare, ci pentru că te face să privești altfel lumea în care te întorci după ce închizi cartea.
Despre Stephen King: de la profesorul care scria povești la unul dintre cei mai importanți autori contemporani
Stephen King s-a născut pe 21 septembrie 1947, în Portland, Maine, Statele Unite. A studiat la University of Maine și, înainte de a deveni un scriitor de succes, a lucrat în diverse slujbe, inclusiv ca profesor de limba engleză.
Cariera sa literară a cunoscut un moment decisiv în 1974, odată cu publicarea romanului „Carrie”, povestea unei adolescente marginalizate care descoperă că are puteri telekinetice.
Succesul acestei cărți a deschis drumul unei cariere extraordinare. Au urmat romane devenite repere ale literaturii horror și thriller: „Salem’s Lot”, „The Shining”, „The Stand”, „The Dead Zone”, „Cujo”, „Pet Sematary”, „IT”, „Misery” și multe altele.
Dar Stephen King nu poate fi redus la eticheta de autor horror. De-a lungul deceniilor, a explorat science-fiction-ul, fantasy-ul, romanul polițist, drama psihologică și literatura distopică.
În operele sale, supranaturalul este adesea doar punctul de plecare. Adevărata temă rămâne natura umană: frica, vinovăția, iubirea, obsesia, violența, dependența, curajul și capacitatea oamenilor de a face atât bine, cât și rău.
De ce a scris sub pseudonimul Richard Bachman?
În anii 1970 și 1980, Stephen King a publicat mai multe romane sub pseudonimul Richard Bachman. Printre acestea se numără „Rage”, „The Long Walk”, „Roadwork”, „The Running Man” și „Thinner”.
Pseudonimul i-a permis să publice și alte cărți fără ca fiecare dintre ele să fie asociată imediat cu succesul numelui Stephen King. A reprezentat și o modalitate de a testa dacă poveștile sale puteau atrage cititori independent de notorietatea autorului. Identitatea lui Bachman a fost descoperită în 1985.
Privite retrospectiv, romanele Bachman au o identitate aparte. Sunt adesea mai dure, mai pesimiste și mai preocupate de presiunea socială, violență și oameni împinși în situații extreme. „Fugarul” este un exemplu excelent. Nu avem aici un monstru supranatural, o casă bântuită sau o forță misterioasă. Monstrul este sistemul.
Evoluția unui autor care nu a încetat să se reinventeze
Unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai mult la Stephen King este capacitatea sa de a evolua fără să își piardă vocea.
Romanele sale timpurii sunt adesea dominate de horror, tensiune psihologică și personaje confruntate cu forțe pe care nu le pot controla.
În timp, a construit universuri tot mai complexe și a explorat teme precum memoria, îmbătrânirea, pierderea, responsabilitatea și consecințele alegerilor individuale.
A trecut prin experiențe personale dificile, inclusiv probleme legate de dependență și un grav accident rutier în 1999, dar a continuat să scrie și să publice.
În ultimele decenii, a demonstrat că poate aborda cu aceeași eficiență și alte genuri. Seria începută cu „Mr. Mercedes”, romane precum „The Outsider”, „Billy Summers” sau „Holly” arată un autor interesat de crime, investigații, moralitate și felul în care răul se manifestă în societatea contemporană.
Cărțile sale au inspirat numeroase adaptări cinematografice și de televiziune, de la „The Shining” și „Stand by Me” până la „The Shawshank Redemption” și „The Green Mile”.
Inclusiv „Fugarul” a ajuns pe marele ecran, mai întâi în 1987, într-o adaptare cu Arnold Schwarzenegger, și apoi în 2025, într-o nouă versiune regizată de Edgar Wright, cu Glen Powell în rolul principal.
Dincolo de cifrele impresionante ale carierei sale, cred că marele talent al lui Stephen King este altul: capacitatea de a construi povești care te captivează imediat, dar care continuă să te urmărească mult timp după ce le-ai terminat. Iar „Fugarul” demonstrează perfect acest lucru.
În loc de concluzie: încă o carte Stephen King, încă o noapte prea scurtă
Am început „Fugarul” cu bucuria aceea familiară pe care o simt de fiecare dată când deschid o carte de Stephen King. Am terminat-o trei ore mai târziu, cu o mulțime de întrebări despre societate, sărăcie, manipulare, divertisment și limitele umane.
Nu este cea mai amplă carte a sa și nici cea mai sofisticată din punct de vedere al construcției personajelor. Dar este una dintre acele povești care își ating scopul cu o precizie remarcabilă.
Te prinde, te neliniștește și te obligă să gândești. Și poate că cel mai tulburător lucru este că Stephen King a plasat această poveste în 2025, un an care, pentru el, reprezenta viitorul îndepărtat, iar pentru noi este deja trecut.
Mă uit acum la biblioteca mea și mă bucur că mai am câteva cărți de-ale lui necitite. Nu mă grăbesc să le termin. Le voi păstra, ca de obicei, pentru serile în care voi simți că merit o recompensă.
Deși, dacă mă gândesc bine, după experiența cu „Fugarul”, poate ar trebui să aleg o seară în care nu am nimic de făcut a doua zi. Pentru că, odată ce începi o carte bună de Stephen King, există toate șansele să uiți complet de ceas.
Tu ai citit „Fugarul” sau alte romane publicate de Stephen King? Și care este cartea lui care te-a impresionat cel mai mult?
Pentru alte recomandari de lectura puteti vizita sectiunea Carti CityFemme.
Sursa foto: arhiva personala
