O scurtă istorie a timpului de Stephen Hawking este una dintre puținele lecturi pe care am reușit să le am in ultima perioadă, de când am reînceput serviciul. Timpul este mai limitat, prioritățile sunt altele momentan, iar lectura pica pe un loc ingrat, târziu în noapte, când mai am încă energie pentru așa ceva.

Sper ca peste ceva timp sa îmi intru mai bine in noul ritm și să îmi găsesc și ceva mai mult timp pentru mine, deși vorbeam recent cu o prietenă și fostă colegă că asta e viața noastră momentan, ca mame de copii mici.

Revenind la cartea scrisă de cunoscutul teoretician, scurtul volum m-a scos din zona de confort, m-a făcut să scot de la naftalină multe dintre noțiunile de fizică învățate în liceu și să privesc Universul in vastitatea sa, cu un Pământ minuscul și total nesemnificativ la nivel de cosmos.

Și cu toate acestea, noi ne petrecem viața ca și când noi am fi centrul universului, de parcă totul ni se cuvine, fără să înțelegem cât de norocoși am fost sa ne bucurăm de condițiile propice dezvoltării vieții.

Mi s-a părut surprinzător să redescopăr cat de puține știm de fapt despre funcționarea universului. Tot ce avem sunt teorii emise de oameni, care nu se pot demonstra de la un capăt la altul, și care sunt confirmate prin observație. Dar dacă observațiile nu mai corespund (in doar o situație e de ajuns), atunci teoria trebuie lăsată deoparte sau în caz favorabil doar îmbunătățită încât să cuprindă și noul fenomen observat.

In plus, ceea ce știm despre Univers, la nivel macro, nu corespunde cu ceea ce stim la nivel micro, cu funcționarea atomilor și particulelor. Ceea ce este o problemă, pentru că regulile de funcționare ar trebui să fie aceleași, indiferent de dimensiunea sistemului măsurat. De ceva vreme se lucrează la o teorie unificată, însă forța gravitațională este cea care le dă bătăi de cap, din cauza funcționării ei nu se reușește sincronizarea.

In plus, oamenii de știință apelează la tot felul de artificii, constante, timp negativ și altele, ca să iasă calculele.

Într-un fel, citind cartea, mă întrebam de ce punem atât de mult accent pe fizica și chimie in școală, când de fapt noi habar nu avem de ce lucrurile funcționează așa cum o fac?

Mi-a plăcut că Stephen Hawking ne face o trecere a teoriilor importante din antichitate și până în prezent, unde pune destul de mult accent pe formarea găurilor negre (care culmea, nu sunt negre, ci emit totuși o lumină albă), pe cele patru dimensiuni, unde timpul nu mai este constant, așa cum îl considerăm noi, ci poate fi inclusiv negativ și pe Big Bang ca moment de singularitate – adică acel moment în care legile cunoscute ale fizicii nu existau, așa că nu știm ce s-a întâmplat atunci de s-a produs formarea universului așa cum îl știm.

Teoria Big Bang este in concordanță cu învățăturile Bisericii, care o acceptă, considerând acest moment unul divin – momentul in care Dumnezeu a realizat creația. O astfel de teorie nu poate fi confirmată, dar nici negată, pentru că așa cum spuneam mai devreme, ar reprezenta un moment de singularitate, adică un moment în care legile pe care le cunoaștem și care guvernează funcționarea lumii nu existau. Nu știm ce a produs evenimentul, nu putem să ne întoarcem cu calculele decât la scurt timp după producerea lui.

Cartea e destul de greoaie, am revenit de multe ori la pasaje pe care nu le înțelegeam și nu pot spune că sunt 100% lămurită de cele citite. E însă prima dată când citesc de buna voie și nesilită de nimeni ceva cu tematică de fizică și experiența a fost una motivantă. Am devenit entuziasmată de un subiect pe care nu mi-l imaginam vreodată. Sper însă că nu v-am plictisit și că poate dacă veți avea ocazia veți frunzari măcar puțin această carte.

Pentru alte recomandari de lectura puteti vizita sectiunea Carti CityFemme. 

Sursa foto: arhiva personala