Eseu despre singuratate pornind de la un film vazut recent

Mă uitam zilele trecute la un film din anii ’90 cu Barbra Streisand si Jeff Bridges (Cele două feţe ale dragostei / The Mirror Has Two Faces), in care ea joacă rolul unei profesoare universitare la Universitatea Columbia, trecută de 35 de ani. Deși e simpatica, haioasa, foarte inteligentă și realizată profesional, la capitolul personal lucrurile nu stau prea bine – e îndrăgostită de soțul surorii sale (spre apărarea ei, ea l-a cunoscut prima, iar sora sa era măritată cu altcineva la acea dată), mama ei e răutăcioasă, egoistă și face ca toate lucrurile sa se învârtă in jurul ei, iar singurul bărbat care o invita constant la întâlniri este unul pe care îl consideră iritant.

Așa că atunci când profesorul de la catedra de matematica a aceleiași universități incepe să manifeste interes asupra ei, e uimită și flatată in același timp. Prietenia care se leagă între cei doi este una frumoasa, sinceră, cu sentimente de afecțiune, însă complet lipsita de partea romantica. Bărbatul îi spune clar că nu dorește o relație romantica, ci una de camaraderie, chiar și atunci când o cere de sotie.

Accepta cererea lui, fiind deja pe jumătate îndrăgostită și sperând că lucrurile pot schimba. Avansurile ei sunt respinse, iar o pauza intre cei doi pare a fi lucrul cel mai bun. In timp ce soțul ei este plecat într-un tur de promovare a cărții sale în Europa, ea petrece tot timpul in sala, in saloane de frumusețe și făcând orice ii trece prin minte pentru a deveni dezirabilă din punct de vedere sexual.

Însă reacția pe care o primește este contrară celeia pe care o aștepta – el nu o vrea pe aceasta femeie frumoasa, care mănânca doar morcovi și se machiază, o vrea pe femeia in haine lălâi, care mănâncă de toate și care nu se uita la frivolități. Finalul e unul așteptat, demn de filmele romantice, cu muzica și un gest maret care sa arate sentimentele celor doi. Îmi place și replica lui, ceva de genul: Te iubesc, chiar dacă ești frumoasă!

Analizând puțin viața și filmul, mi se pare că lucrurile nu s-au schimbat semnificativ în ultimele zeci de ani, ba chiar singurătatea și sentimentul de inadaptare s-au accentuat. Este greu să îți mai găsești pe cineva după ce ai depășit o anumită vârstă, o anumita educatie sau statut profesional. Sau de fapt sa găsești pe cineva bun pentru tine, sa nu te mulțumești cu orice.

Între 18 și 23 de ani, când l-am cunoscut pe cel ce avea să-mi devină soț, am avut câteva relații, mai mult sau mai puțin importante. Știam că nu voi rămâne cu niciunul dintre acei băieți, pentru că nu mă puteam proiecta in viitor nu ei. Nu vedeam o viață împreună, nu mă vedeam locuind împreună și împărțind tot ceea ce presupune un trai comun. Și era în regulă, pentru că eram foarte tânără și mi se părea că am tot timpul din lume.

Ba chiar când l-am cunoscut pe soțul meu (de fapt, când am început să ieșim împreună, pentru că îl cunoașteam de ceva vreme), cu puțin înainte de a împlini 24 de ani și când mi-am dat seama că gata, asta e relația in care vreau sa rămân, am simțit o ușoară nostalgie față de libertatea aceea de a fi singură, mi s-a părut că l-am găsit prea repede, că mai mergea sa am unul – doi ani de singurătate. După ceva timp mi-a trecut, pentru că am înțeles că o relație nu te privează de libertate, ci doar te face sa ai alte priorități și te ajută să te (mai) maturizezi, deci în niciun caz nu ar trebui să fie ceva negativ.

Și pe măsură ce am văzut prietene și prieteni ieșind din relații, mi-am dat seama de fapt cat de norocoasa am fost. Pentru că atunci când ești bine pe un plan, te poți concentra să-ti fie bine și pe altele.

Am văzut fete realizate profesional, frumoase, deștepte, și singure. Fete care se întreabă cu ce greșesc ele de nu reușesc să atragă decât bărbații nepotriviți. Am văzut persoane blocate în relații care nu le împlinesc de teama singurătății. Am văzut oameni care se mulțumesc cu puțin, cărora le e teama sa spună ce le deranjează sau care din contra, critica tot ce face partenerul.

Așa că acum vine întrebarea mea: oare e mai bine sa ramai singur, sa te bucuri de libertatea ta, sa faci doar ce vrei tu sau sa ramai blocat într-o relație defectuoasă pentru ca te temi de singuratate? Oare nu ești de fapt mai singur într-o astfel de situație?

Sa intru oare și în motivele egoiste pentru care oamenii fac copii? Asta e o discutie mult mai complexa si merita un articol separat, dar pot enumera pe scurt cateva:

  • Proverbiala “cana cu apa” pe care sa ți-o adică la bătrânețe, cum mi-a băgat în cap bunica mea toată copilăria?
  • Ca liant în relație, sa existe ceva in plus sa te tina legat de alt om atunci cand lucrurile incep sa scartaie?
  • Ca greșeală, că s-a întâmplat și asta e?

Oamenii fac aproximativ aceleași lucruri în viața – au un serviciu, se căsătoresc, fac copii. Dar unii le fac pentru niste motive mai bune, au alegeri conștiente, pe când alții se lasă duși de val.

Eu nu vreau sa fac pe nimeni sa se simtă nemulțumit cu viața pe care o are, departe de mine sa dau sfaturi “faceți că mine” sau “alegerile mele sunt cele mai bune”, deși e un efort conștient sa nu incerc sa judec, sa arat empatie, sa privesc lucrurile prin prisma celuilalt.

E un lucru pe care l-am înteles mai bine la o sedinta de constelatii familiale la care am participat acum mai bine de doi ani – nu suntem în măsură să ne judecăm părinții și alegerile lor, nu ne putem transpune în locul lor, pentru că nu am avut același trăiri și aceeași experiență de viață. Insa o facem, și o facem des. Ne judecăm părinții, dam vina pe ei pentru multe lucruri. Si ca au fost prea duri, si ca nu au fost suficient de duri, si ca nu ne-au oferit suficiente, si ca au fost prea mult plecati de langa noi, si ca ne-au pus pe noi pe primul plan, si ca nu ne-au pus mereu pe noi pe primul plan etc.

Revenind insa la cupluri si relatii – Alberto Moravia (unul din cei mai de seamă romancieri italieni ai secolului 20) spunea “Nu-i singur cine este singur, ci e singur cel ce se simte singur.”

Stiu ca aceasta postare vine in luna iubirii, cand toti celebram dragostea in cuplu, insa poate tocmai acum este un moment bun de a ne gandi daca suntem sau nu singuri si daca putem face ceva pentru a imbunatati lucrurile – si nu ma refer la despartire, nu e primul lucru pe care trebuie sa-l faci atunci cand ceva nu mai functioneaza cum trebuie, sa dai bir cu fugitii, dar constientizarea este primul pas spre actiune.

Desi mai am multe idei legate de singuratate, ma opresc azi aici, cu rugamintea de a-mi spune daca vreti din cand in cand si astfel de articole mai personale sau va plac cele pe care le public de obicei, cu recomandari si sfaturi utile.

Postari similare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *