Sunt mama de mai bine de un an și jumătate. Mai mult, dacă socotim și perioada sarcinii. Nu am fost niciodată genul de femeie care să își gândească viața în cele mai mici detalii. Voiam foarte vag să mă căsătoresc și să fac copil până în 30 de ani, pentru că mi se părea că e o vârstă adultă și nu as fi vrut să fiu o mama bătrână. Dar cred că toate astea erau dictate de normele sociale, nu neapărat de dorințele mele.

Și dacă prima am bifat-o (m-am căsătorit cu puțin înainte de a împlini 28 de ani), pe a doua nu – bebe Mihai a apărut în viețile noastre înainte să împlinesc 32 de ani. A fost un copil dorit, a durat cam un an și jumătate înainte să reușesc să rămân însărcinată, timp in care incepusem sa ne facem o groaza de gânduri, însă din fericire lucrurile s-au aranjat.

Pe măsură ce a trecut timpul și mai ales în perioada sarcinii am citit destul de multe despre copii, despre dezvoltarea lor, despre nevoile lor și despre adaptarea familiei la o viață în trei. Incerc sa fac ce e mai bine pentru el – atât ca alimentație, odihna, dar și ca dezvoltare – jocuri, sociabilitate, sa se joace cu alți copii, sa împartă din mâncarea lui etc.

Dar nu mă consider mama ideala și nici nu mă simt vinovată pentru asta. Probabil de aceea nici nu am venit pe blog cu sfaturi de parenting, nu dau soluții, nu vin cu rețete, nu bat cu pumnul în masă că eu am metoda ideala de a creste copii. Nu o am, am un copil cuminte, vesel și curios (ceea ce nu e meritul meu) și sper doar sa fac o treabă ceva mai bună decât au făcut părinții mei. Si asta nu pentru că ei au făcut o treabă rea, ci pentru că acum știm mai multe și avem alte oportunități, deci ar fi absurd să îl cresc fix la fel cum au făcut-o părinții mei acum peste trei decenii.

Și chiar daca nu mă simțeam pregătită (nu cred ca e cineva vreodata cu adevarat pregatit sa devina parinte), cumva lucrurile se leagă, mă descurc. Nu am nicio problema să rămân singura acasă cu el cu zilele, pot sa plec cu el aproape oriunde (articolul despre evenimentele la care am fost recent cu el stă mărturie în acest sens, precum și vacanta pe care am făcut-o la Bușteni alaturi de alte două mămici și copiii lor mai mari decât Mihai), mănâncă bine (și de cele mai multe ori singur), înțelege mult din ceea ce vorbim cu el și are un vocabular de câteva zeci bune de cuvinte (chiar daca momentan stâlcit, fara r-uri, n-uri și alte litere mai complicate).

Unde vreau sa ajung cu articolul asta? La ideea din titlu – pentru copilul meu este suficient să exist, sa fiu, să mă aflu langa el. Mi-am dat seama de asta in timp ce eram la dus și soțul meu se chinuia să îl adoarmă pe Mihai, care s-a trezit din somn și a văzut că nu sunt langa el, iar asta s-a lăsat cu urlete, pe care sotul meu nu le-a putut potoli. A fost suficient sa il iau eu in brate si a tacut malc.

In timp ce stau langa el in pat sa adoarma la loc scriu aceste ganduri pe telefon – Nu trebuie sa fiu mai buna decât sunt, nu trebuie să mă aranjez, nu trebuie sa mă prefac sau să mă abțin în vreun fel, nu trebuie să îmi masor cuvintele. Pentru bebe Mihai e suficient sa fiu acolo langa el și se liniștește – pe mine m-a șocat faptul că odată după ce l-am certat destul de rău (nu mai știu de ce, făcea ceva periculos oricum) și plângea – tot la mine in brațe voia să vina, desi plangea din cauza mea.

Deci nevoia aceasta a copilului de mama, dependenta, faptul că nu poți face câțiva pași fara ca el /ea să nu-ți stea in picioare, faptul că de multe ori nici măcar la baie nu pot merge singura, iar atunci când fac treabă prin bucătărie își aduce toate jucăriile și se așează printre picioarele mele – eu cred că e nevoia lui (nu știu dacă nevoia e cel mai bun cuvânt ales, însă nu îmi vine acum altul mai bun) să exist, sa fiu. Doar atât.

Pentru că atunci când plânge eu nu ii fac nimic diferit fata de ce ii face tatăl, bunica, mătușa sau vecina pentru a-l calma, însă cu toate acestea e suficient sa îl iau în brațe sau să mă așez langa el în pat și se liniștește. Se lipește de mine, își bagă o mana in parul meu sa se joace cu șuvițele și gata.

Uneori e enervant, sunt și eu obosita, as vrea sa stea puțin mai mult cu cineva sa îmi vad și eu de ale mele și nu pot. Însă de cele mai multe ori e bine, e fix ceea ce trebuie, e o alta cărămidă din legătura ceea indestructibila care se crează între o mama și copil. Pentru că părerea mea e că se crează, nu apare instantaneu în momentul în care afli că ești însărcinată sau in care naști. Sau cel puțin acesta a fost cazul meu.

Pentru alte articole din aceasta categorie puteti vizita sectiunea Parenting CityFemme.

Sursa foto: arhiva personala