- Buna, poți să începi, te rog, prin a ne spune câteva cuvinte despre tine?
Sunt Teodora Moroșanu, solist vocal și compozitor în trupa Rockabella, om pasionat de artă sub toate formele ei și mamă a unui băiețel de 7 ani și jumătate.
2. Care a fost parcursul tău profesional înainte de a intra în industria muzicală?
Muzica a făcut parte din viața mea de când mă știu. Când eram foarte mică zdrăngăneam chitara tatălui meu și inventam cântece fără să știu niciun acord. Nu m-am despărțit de muzică niciodată cu adevărat, deși pare că ani de zile, am făcut aproape orice altceva.
În liceu am studiat artele plastice iar în facultate, deziluzionată de perspectivele mele ca sculptor în România, am studiat comunicare și relații cu publicul. Mai târziu am intrat în rândul corporatiștilor unde am petrecut mai bine de zece ani, specializându-mă ca Project Manager. În paralel, tot timpul ăsta, am cântat și am compus muzică.
Acum aproape doi ani, ceva s-a blocat sau mai degrabă deblocat, și fără absolut niciun plan B, am decis că vreau să fac doar muzică și mi-am dat demisia de la job.
Pentru un om în esență pragmatic, bine calculat și care funcționează optim doar când are un plan, să se trezească dintr-o dată fără niciun alt scop decât să facă artă, e un șoc enorm. Pentru un astfel de om, libertatea asta e o pantă care poate duce foarte ușor spre zile pierdute consumând seriale pe Netflix și promisiuni că „de mâine, încep!”. Ceea ce ce și întâmplat, o vreme. Am reușit totuși să mă adun și am început să compun, să studiez și să îmi găsesc un nou ritm.
Am avut un drum lung, greu și adesea confuz până să îmi dau seama ce vreau să fac, și încă simt că nu am găsit toate piesele din puzzle. Dar ce știu acum, e că eu sunt un om îndrăgostit iremediabil de artă și că nu mă mai pot întoarce la o viață și carieră în altă sferă decât cea artistică.
3. Care este proiectul tău și cui se adresează?
Se numește Rockabella și este un proiect muzical ce explorează experiența umană prin cântece-poveste despre momentele care ne transformă.
Muzica, precum și arta pe care o creem în jurul muzicii – videoclipuri, artă vizuală, poezie – se adresează omului într-o continuă căutare de sine, omului cu apetit pentru artă, dornic de a se provoca și de a fi provocat să privească lumea prin altă lentilă.
4. Cum ți-a venit ideea si de unde ai primit cea mai multa susținere?
E mai puțin o idee și mai mult un scop ce s-a cizelat de-a lungul multor ani de căutări. Acest scop fiind să fac muzica sinceră, uneori brutal de sinceră, cu care oamenii să se identifice. Și în toată această căutare, cel mai mult sprijin l-am primit de la soțul meu, Bogdan Moroșanu. Noi ne-am cunoscut prin muzică și cântăm împreună de când ne știm – el fiind acum producătorul și inginerul de sunet din Rockabella. El mi-a dat curajul să mă dedic muzicii văzând că nu voi putea fi cu adevărat fericită dacă nu o fac.
5. Cum ți s-a părut partea birocratică? E complicat? Unde ai întâmpinat cele mai multe probleme / ce ai schimba?
Ne-am lovit de birocrație doar atunci când am avut de-a face cu vreo instituție de stat – fie pentru a ne revendica drepturile artistice sau pentru a accesa fonduri. Din fericire, însă, am avut norocul să găsim oameni deschiși și voluntari care ne-au îndrumat prin haosul birocratic. Nu mă pot pronunța legat de ce se poate schimba în sistemele cu care am avut contact – gestionarea drepturilor sau fondurilor sunt aspecte extrem de complexe, pe care noi, din exterior, le vedem parțial.
Sigur, aș vrea să fie totul mai simplu, dar dacă asta nu se poate, aș vrea să știu că există, în instituțiile cu care interacționez, oameni informați și binevoitori care să îmi explice ce trebuie să fac. Și pe cât posibil, să fac totul online!
6. Care este cea mai mare reușită de până acum, cu care te mândrești?
N-am putut niciodată să răspund acestei întrebări pentru că fiecare reușită, precum și fiecare eșec, m-au adus mai aproape de ceea ce sunt acum. Oricât de mult m-ar fi propulsat un proiect, un single sau un concert, nu ar fi fost suficient fără zecile de mici pași de dinainte sau de după. Sunt mândră că acum fac mai multă artă în fiecare zi, decât am făcut poate timp de 10 ani. Dar știu că fără acei ani de secetă, nu aș fi avut pasiunea și energia de acum.
7. Te-ai lovit pana acum de sindromul impostorului? Cum ai gestionat teama/neliniștea respectiva?
Oh, doamne, da! Sunt în punctul fericit acum, în care mă simt așa doar trei zile pe săptămână, dar au fost ani întregi în care mă simțeam impostoare șapte din șapte.
Teama impostorului e că va fi aflat că nu știe, nu poate sau face destul. Dar ce înseamnă „destul”? Am înțeles că „destul” vine din ceea ce știi despre tine și despre lume. Când știi puține „destul” e o valoare închipuită, iar când mai adaugi și lipsa încrederii în sine, devine ceva miraculos, de neatins. Când știi puțin mai multe – ai mai trăit un pic și ai mai aflat câte ceva – „destul” devine o valoare raportată la tine și la dorințele tale. Am făcut destul pentru ca eu să fiu mulțumită de mine? Am făcut destul pentru ca mie să îmi placă? Oricare ar fi răspunsul, traseul e clar. Cred că impostorul devine din ce în ce mai transparent pe măsură ce trăiești și te cunoști mai bine pe tine.
8. Care sunt planurile tale pe viitor?
Am două obiective majore la orizont. Primul este să scot, împreună cu Rockabella cel de-al treilea album de studio. Iar celălalt este să studiez mai aprofundat artele spectacolului și arta storytelling-ului.
În paralel cu aceste obiective, vreau să continui munca pe care am început-o anul ăsta, de a transmite mai departe artiștilor mai la început decât mine, câte ceva din ce am învățat – oferind coaching vocal, consultanță în songwriting și performance sau construind o comunitate de artiști implicați și curajoși.
9. Spune-ne ceva și despre timpul tău liber – mai ai? Care sunt hobby-urile tale, cum îți place să te relaxezi?
Ador să citesc și este principala mea plăcere pentru timpul liber. Apoi, îmi place să mă plimb cu bicicleta – un skill pe care l-am asimilat abia anul ăsta – împreună cu fiul și soțul meu.
10. Ce sfat ai da femeilor care se află la început de carieră, într-o lume a bărbaților?
Cred că arta e o lume bărbaților, sau mai degrabă a masculilor-alfa. Uitându-ne doar la câți bărbați activează în această parte a industriei, versus orice alte identități, diferența va fi clară.
Am simțit de multe ori că trebuie să mă lupt câteva runde în plus pentru a obține acea credibilitate pe care bărbații o obțin aproape automat. Dar asta nu e pentru că avem deasupra vreun păpușar misogin care așază lucrurile după tiparul anilor cincizeci. Este pentru că, istoric, evoluționist, rolul femeii în trib a fost cel de a susține viața, de a hrăni și vindeca. Nu de crea ceva din nimic. Nu de a schimba lucrurile, sau de a găsi calea, aceste lucruri pe care le asociem cu arta.
Eu, ca artist, mă simt calibrată involuntar să creez artă care ajută, hrănește și vindecă și am norocul fantastic să trăiesc într-o eră în care să pot face asta, să îmi exprim configurarea primală prin artă. Dar femeile de dinaintea mea nu au avut acest lux, așa că au dat mai departe ce au știut, creând țesătura unei culturi în care arta e predominant a bărbaților. Dar lucrurile se schimbă, cultura se schimbă, și sunt mândră să pot, stând pe umerii unor femei incredibil de creative și curajoase – Frida Khalo, Georgia O’Keeffe, Nina Simone, Patti Smith – să particip cât de puțin, la povestea femeii în artă.
Nu pot oferi alte încurajări decât că lumea se schimbă, tiparele se schimbă și noi suntem fluizi. Indiferent cum te identifici, bărbat, femeie sau orice altceva, chiar dacă pare că nu îți găsești locul în peisaj să știi că ai puterea să schimbi peisajul sau să creezi unul complet nou.
Alte resurse:
Pentru alte interviuri puteti intra pe sectiunea dedicata de Interviuri CityFemme.
Sursa foto: foto principala – Cristina Oltean / foto interior articol – Naluca Photography
