Timpul trece sau noi trecem prin timp?

Timpul trece sau noi trecem prin timp? Pentru ca timpul nu este ceva palpabil, nu-l putem da inapoi, nu-l putem vedea, nu-l putem incetini sau opri – el isi urmeaza cursul fie ca noi suntem sau nu mai suntem.

Cand eram mica mi se parea ca timpul trece greu, foarte greu. Vacantele de vara erau ceva nesfarsit. De dimineata pana seara avea loc o intreaga viata. Zilele de vara se intindeau lenes, cu timp pentru dormit pana tarziu, pentru citit, pentru lenevit si pentru cate-o plimbare sau cate-o vizita pe la prietene.

Am citit la un moment dat si o explicatie legata de faptul ca ni se parea ca timpul trece mai greu in copilarie – pentru ca raportat la intreaga noastra existenta, o zi insemna mult mai mult la cativa ani decat inseamna acum. Deci ca si perceptie, noua ni se parea ca trece mai greu, desi trecea fix la fel.

Dar acum… chiar vorbeam cu sotul meu ca nici nu stiu cand a trecut aproape un an de cand a aparut bebe Mihai – pentru ca cumva, vrand nevrand, timpul se imparte inainte si dupa el. Nu stiu cum a trecut deja atat de mult de cand am venit cu un ghemotoc acasa din spital, iar acum e un baietel curios, care cu greu mai sta locului.

Nu stiu cum am trecut de la nestiinta aceea de a avea un copil la obisnuinta ca primul lucru pe care il vad atunci cand ma trezesc este fetisoara lui rotunda. 🙂

Cand eram copil mi se parea ceva vag si cumva neverosimil ca intr-o zi voi avea un copil la randul meu si iata ca acel viitor a venit. Iar acum nu numai ca mi se pare verosimil, ci mi se pare la o aruncatura de bat momentul in care voi fi bunica.

Clipesc o data – bebe are un an, clipesc de doua ori – bebe are 10, clipesc de trei ori – deja e la facultate. Cam asa mi se pare. Si e cumva paradoxal, pentru ca unele zile mi se par atat de lungi, mai ales cand sunt obosita sau e el mofturos, dar o saptamana sau o luna trece imediat.

Mi se pare uneori ca nu folosesc timpul cum trebuie – toti timpii morti, serialele de pe Netflix, leneveala atunci cand bebe Mihai doarme – oare as putea sa fac ceva mai bun? Oare ar trebui sa fiu tot timpul in priza? Oare ar trebui sa citesc mai mult, sa fac mai multe traininguri, sa ma joc mai mult cu Mihai, sa-i citesc mai mult?

Nu-i neaparat greu, dar nici usor sa fii parinte, sa depinda cineva tot timpul de tine, mai ales cand esti obisnuit cu o doza destul de mare de independenta. Mi se pare ca sunt fix la fel, si totusi alta. Nu stiu cum sa le impac pe cele doua astfel incat eu sa simt ca nu sacrific o parte esentiala din mine.

Voi cum v-ati impacat cu cele doua parti din voi – aceea de femeie independenta cu aceea de mama? Cand devine mai usor?

Sursa foto: pixabay.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


twelve − three =