Despre depresia postnatala

Am inceput sa lucrez la acest articol inca de cand bebe Mihai avea doar doua luni. Acum are 10. Nu m-am grabit cu publicarea lui, nu m-am grabit sa afirm tare si raspicat “eu nu sufar de depresie postnatala“, pentru ca mi s-a parut prea devreme sa ma pronunt.

Depresia se poate instala in orice moment, cand nu te astepti, cand crezi ca pericolul a trecut. Am citit destul de mult despre asta inainte de nastere, ma temeam la modul foarte serios ca voi fi afectata. Dintr-o persoana cu un stil de viata foarte activ (ieseam foarte des, mergeam la evenimente, la film, ma vedeam cu prietenele, reincepusem sa merg la sala si la masaj) brusc urma sa fiu legata de casa si de o mica fiinta complet dependenta de mine.

Nu stiam ce impact va avea acest lucru asupra mea, dar ma gandeam ca va fi greu. Si apoi a venit Covid, si nu am mai fost singura persoana nevoita sa stea in casa. Asa ca intr-un fel ceea ce pentru restul lumii a fost greu pentru mine a devenit mai usor. In plus, in prima luna de viata a lui bebe Mihai, care nici nu stiu cand a trecut, nici nu am simtit asa mare nevoie de socializare. Am stat cu bebe si cu sotul meu si am inceput cu totii sa ne adaptam la noile “conditii“. 🙂

Zilele mele decurg destul de monoton, dar pe moment imi este bine asa; sunt destul de linistita, reusesc sa-mi beau cafeaua dimineata, sa mananc (mai dificil de ceva vreme, dar nu imposibil), sa-mi fac dus zilnic, sa rup ceva timp pentru a ma ocupa de blog si conturile de social media aproape in fiecare zi – dar asta pentru ca bebe Mihai e cuminte, mananca si doarme destul de bine, nu are colici si sta linistit in brate si la alte persoane, nu doar la mine. Dar va mai fi asa cand o sa sufere de regresii ale somnului, cand ii dau dintii, ca reactie la vaccin sau daca se imbolnaveste?

Pentru ca e usor sa fii o mama linistita si senina atunci cand copilul tau e bine, e cam ca prima parte din juramintele de la nunta – “la bine si la greu”. La bine e destul de usor, cu mici exceptii. La greu e problema.

Si imi dau seama ca sunt momente in care uit ca sunt mama – cand sunt la cumparaturi si ma uit la produse si ma gandesc de ce am nevoie, ce as putea sa iau; cand scriu un articol, cand ascult un podcast – toate astea in timp ce bebe e in wrap sau in leagan, chiar in fata mea.

Si stau sa ma intreb daca ar trebui sa ma simt vinovata, daca asta ma face o mama rea – oare copilul ar trebui sa-mi ocupe gandurile 100%? Dar cred ca nu, la urma urmei, 31 de ani am functionat fara el, nici nu ar fi normal sa fiu o mama-elicopter (da, exista termenul, cautati-l daca nu-l stiti :D)…

Una din cartile care vorbeste despre depresia postnatala intr-un mod destul de intens este “Lapte negru” de Elif Shafak. Cu umor si multa creativitate ne povesteste despre partile contradictorii ale ei, care dau nastere unui harem de micute femei – Mica Domnișoară Practică, Domnișoara Cinică Doctă, Domnișoara Cehoviană Ambițioasă, Doamna Derviș. Mult mai tarziu in viata descopera doua mici femei carora nu prea le-a dat atentie pana dupa ce a trecut bine de 30 de ani – Mama Budincă de Orez si Blue Belle Bovary. Totul culmineaza cu aparitia djinnului Domnul Poton, care reprezinta depresia, in timp ce autoarea cauta cu perseverenta o solutie la conflictul dintre maternitate si creativitate.

Elif povesteste despre propria ei experienta cu maternitatea si cu depresia care nu a ocolit-o, insa am apreciat ca in paginile cartii “Lapte negru” am gasit si o multime de referiri si experiente in ceea ce priveste maternitatea ale unor altor scriitoare, precum Virginia Wolf, Sylvia Path, Zelda Fitzerald, Ayn Rand, Alice Walker, Toni Morrison, surorile Bronte sau Jane Austen.

Oare stiam inainte de a deveni mama in ce ma bag? Stiam ca este un job pe viata, de la care nu te poti sustrage, indiferent cat de obosita, cat de rau iti e sau cat de coplesita te simti uneori? Stiam, in teorie. Insa teoria si practica sunt foarte diferite. In teorie credeam ca voi fi mult mai stangace cu tot ceea ce inseamna ingrijirea copilului (eu sunt stangace in sensul propriu al cuvantului 😀 ), dar cumva lucrurile au venit firesc.

Am incercat sa nu ma sperii singura, sa nu-mi fac tot felul de griji, sa nu-mi starnesc panica si sa ma bucur de bebe Mihai. Uneori a fost mai usor, alteori mai greu. Si chiar daca aceasta calatorie pe care am inceput-o ca mama este abia la inceput, sunt convinsa ca nu o sa ma plictisesc deloc! 🙂

Din fericire, dupa 10 luni cred ca pot afirma cu incredere ca depresia postanala m-a ocolit. Am ramas activa pe blog, am avut ajutor pe cat posibil de la sotul meu si de la vecinele de pe scara (da,da, am cele mai dragute vecine, care il plac tare mult pe bebe Mihai si care stau cu drag cu el ore bune atunci cand eu am treaba). In plus, in ultimele luni si sora mea a fost destul de mult in tara si m-a mai ajutat si ea la capitolul asta. 🙂

Recunosc ca sunt ceva mai nervoasa decat ma asteptam, imi pierd rabdarea mai usor decat inainte (desi lucrez la asta) si am mai si tipat de cateva ori la bebe, dar per total sunt mult mai bine decat ma asteptam si mi se pare ca primul an petrecut acasa a trecut prea repede.

Imi e dor si de munca, dar de atmosfera de mers la birou, de rutina de dimineata, de barfa cu colegele, nu de ceea ce a insemnat in 2020 munca.

Acestea fiind spuse, cred ca depresia postnatala este o problema serioasa care poate afecta si cele mai puternice femei, nu este ceva de blamat sau judecat, ci pe cat posibil de ajutat.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


3 × two =