Dulciurile copilăriei au o altă semnificație pentru mine

Fac parte din generația anilor ʼ90, de copii cu părinți care lucrau mult mai mult decât cele 8 ore zilnice pe care le lucrez eu acum, fără să aibă weekenduri sau concedii și unde era un mare noroc dacă tura mamei era de așa natură încât să fie liberă de o sărbătoare importantă. 

Așa că eu și cu sora mea petreceam majoritatea timpului mai mult singure, supravegheate de o bunică în vârstă, care avea deja vreo 70 de ani când m-am născut eu și de care întotdeauna am simțit că noi avem grijă, în niciun caz invers.

Mama pregătea mereu mâncare în cantități industriale fată de ceea ce la mine în familie se gătește astăzi, suficient cât să ne ajungă aproape o săptămână. Dar după două-trei zile, oala cu ciorbă și cratița cu mâncare nu ne mai atrăgeau în niciun fel. La un moment dat nici sandwich-urile, nici ouăle prăjite, nici cartofii prăjiți nu mai aveau niciun efect plăcut asupra noastră. 

Sora mea, mai mare cu aproape șase ani decât mine și care n-avea mai mult de 11-12 ani la acea vreme, era cea care avea mereu idei care să ne scoată din impasul culinar. Ca un fel de Biblie a bucătăriei, cartea de bucate a Sandei Marin nu era străină nici de bucătăria noastră. Și n-a scăpat privirilor curioase ale Alinei, indiferent pe unde încerca să o dosească mama când își dădea seama că iar i-am mai stricat vreo cratiță sau că iar n-are nu știu ce ingrediente, deși știa clar că a cumpărat recent. 

Iar la vârste la care alte fete se jucau în continuare cu păpușile, Alina a mea experimenta în bucătărie. Era o provocare, pentru că trebuia să caute rețete ale căror ingrediente le aveam prin casă și în cantități suficient de mari încât mama să nu se prindă ca am umblat la ele, pentru că de obicei ne certa că am umblat la cuptor. Norocul nostru că de obicei aveam făină, zahăr, ouă sau ulei destul. Și oricum o mică ceartă nu ne oprea niciodată pe termen lung.

Deși am o imagine vie în minte despre cum am trecut strada înapoi de la magazin, strângând la piept o mică cutie metalică cu sos de roșii ca să facem paste cu sos roșu, cel mai alesea făceam dulciuri. 

Zic “făceam” ca să mă simt inclusă în poveste, pentru că de fapt încă de-atunci s-au conturat clar rolurile noastre în bucătărie – ea făcea, iar eu spălam vase. Și deși cel mai adesea experimentele erau bune, precum cea mai bună ruladă cu magiun pe care am mâncat-o vreodată și al cărei gust n-am mai reușit niciodată să-l regăsesc, se întâmpla să se lase cu oale arse, cu zahăr lipit pe fundul cratiței sau vreo tavă afumată la care trebuia să frec mult și bine. 

Îmi amintesc și acum de niste fursecuri pe care le-a făcut – fursecuri domino. Rețeta spunea că după ce le scotea de la cuptor trebuia să le adauge ciocolată topită sub formă de model de puncte, cum sunt cele pe zaruri sau pe piesele de domino. 

Doar că din păcate n-am avut ciocolată și crema improvizată n-a ieșit tare, ci era o zeamă lungă și maronie, cel mai probabil făcută din margarină, zahăr și cacao. Bine, ca să fiu sinceră, nici fursecurile n-au ieșit cum trebuiau, erau tari ca piatra. 

Și cum în cazul eșecurilor sora mea făcea tot posibilul să mușamalizeze situația – fursecurile trebuiau să dispară cât mai repede și nimeni nu trebuia să afle despre asta vreodată. Așa că eu și câinele nostru am împărțit tava de fursecuri – câinele simple, iar eu cu cât mai multă cremă dulce, ca să pot să le înghit. Evident că după aceea mi s-a aplecat și o bună perioadă de timp am acuzat-o că a vrut să mă otrăvească. 

Însă povestea are un final fericit – sora mea este acum bucătar chef în Franța, iar eu cochetez cu bucătăria când și când, cu o predilecție pentru, cum ați ghicit deja, dulciuri. 

Sursa foto: pixabay.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


17 + eight =