„Oare de partea cealaltă a cerului or fi case și oameni, ca aici?” – ma intreba bunica

Cândva visam să scriu o carte despre ea. Când eram eu mică, eram convinsă că dacă stau să o ascult cu atenţie, aş putea aşterne pe hârtie o poveste despre viaţa dusă de bunica mea. Singurul lucru care m-a oprit a fost teama că poate i-ar mai lua încă o viaţă să stea să mi-o povestească. Şi acum nu mai am pe cine întreba, trebuie să mă mulţumesc cu frânturi din cei peste 90 de ani de viaţă pe care i-a avut, dintre care aproape 24 am prins-o şi eu.

În tinereţea ei, bunica a fost o femeie frumoasă. Un singur defect a avut – un dinte de sus ceva mai lung decât ceilalţi îi ieşea inestetic de sub buză. Dar pe vremea când am prins-o eu, bunica mea nu mai avea de multă vreme dinţi. Şi-a comandat o placă la un moment dat. Tare mândră era de ea, dar i-a trebuit multă vreme să se obişnuiască să o folosească. Câţiva ani mai târziu, din neatenţie (de fapt pentru că m-am speriat, găsind-o pe pat ascunsă într-o batistă), i-am scăpat placa pe podea, iar cea de la dinţii de jos s-a rupt în două. N-a mai reuşit s-o repare, mi-a părut mereu rău de asta.

Era slabă în tinereţe, părea tare elegantă şi rafinată în poza îngălbenită pe care o ţinea înrămată pe peretele din camera ei de dormit. Probabil mi-a povestit de mai multe ori când şi unde a fost făcută, dar n-am reţinut niciodată. De fapt, pe femeia tânără din poză nu o ştiu, pe bunica mea am prins-o deja bătrână, m-am născut când ea avea aproape 70 de ani.

Dar ştiu că Maria a avut ceva admiratori la vremea ei…

Cândva, când era război, iar bunica era încă la sat în casa părintească, un detaşament de soldaţi făcea instrucţie pe terenul de lângă locuinţa ei. Iar bunica tinerică, frumuşică, nu a putut să treacă neobservată de aceştia. Ba mai mult, ca să-şi demonstreze curajul în faţa fetei, bărbaţii au devenit brusc viteji şi se întreceau care mai de care la proba de tras cu arma. A mâncat o bătaie soră cu moartea când s-a întors mama ei după ziua de muncă şi a găsit unul dintre cei doi berbeci ai familiei împuşcat din greşeală de unul din soldaţi. Nu i-au mai trebuit apoi Mariei admiratori.

De fapt, ea nici n-ar fi vrut să se mărite, nu-i stătea ei gândul la asta. Dar era o fată sociabilă, căreia îi placea să iasă prin sat, avea prietene cu care să stea de vorbă şi la care mergea cu plăcere. Când a plecat spre casă de la una dintre ele, fratele acesteia, care îi pusese de multă vreme gând rău bunicii, a urmărit-o. Şi a prins-o în pădure şi a forţat-o să devină femeie. Urâte amintiri, aproape că-i dădeau lacrimile când îmi povestea, mai ales că apoi, ca să nu fie de râsul satului, s-a măritat cu bărbatul respectiv. Nu ştiu cum îl cheamă, nu contează. Dar n-a rezistat mult cu el, era brutal, violent şi gelos. La un moment dat, bătută şi speriată, bunicii nu i-a mai păsat de gura lumii şi a fugit înapoi la mama ei.

Apoi, ani buni a dus o viaţă liniştită. Se ducea la muncă cu ziua, avea grijă de gospodărie, nu-i trebuia ei măritiş. Nici şcoală nu a avut ocazia să înveţe, decât târziu încolo, când a învăţat literele şi să se iscălească. Poate de-aia era atât de mândră de fratele ei mai mic, Nae, care a făcut şcoală, precum şi de noi, nepoatele ei, care am făcut şi facultate.

La un moment dat, când avea vreo 35 de ani, a avut grijă de o femeie bolnavă care stătea în oraşul de lângă satul ei natal. Femeia căzuse din neatenţie în beciul casei şi s-a lovit atât de tare încât asta i-a adus sfârşitul. Mereu mi-a fost frică de beci din cauza asta. Pentru că mai apoi, după moartea femeii, bunica s-a măritat cu fiul acesteia, un surdo-mut mai tânăr cu câţiva ani decât ea.

Şi aşa a început viaţa bunicii la oraş, viaţă care a durat mai bine de 55 de ani. Traiul ei cu „mutu” a fost unul destul de bun. Era un bărbat harnic, muncitor, gospodar. O mai altoia el din când în când, însă făcea o mâncare de te lingeai pe degete, iar la ei în ogradă era mereu plin de animale şi nu le lipsea nimic. Dar nu i-a fost dat să se bucure prea mult de el. Cândva, când mama nu avea decât vreo 5 ani, pe bunicul l-a călcat trenul. Grădina noastră se termină acolo unde trece calea ferată, iar bunicul s-a dus în căutarea mamei şi a bunicii, care munceau undeva „peste linie”. Trenul a venit din spate, iar cum bunicul nu auzea, nici n-a ştiut ce l-a lovit. „Ce te-ar fi iubit, fă!”, îmi spunea ea uneori, „şi pe maică-ta o iubea mult de tot!”.

A început apoi o perioadă grea pentru bunica și mama, zile întregi în care trăgeau de o pâine şi de un pic de lapte dat de vacă, sărăcie şi foamete. Şi-n plus, şi-n curte se simţea nevoie de mâna unui bărbat. Dar bunica nici n-a mai vrut să audă, în primul rând pentru că nici nu-i prea plăcea viaţa de femeie măritată, apoi şi pentru că-i era teamă că rudele bunicului o vor da afară dacă ar fi adus un bărbat străin în gospodărie. Astfel a devenit „Maria, văduva lu’mutu”, denumire care i-a rămas toată viaţa. Iar la treburile din curte mai veneau fraţii ei când şi când s-o ajute.

Casa ei a devenit loc de popas pentru toate rudele de la sat. Pentru că acum, în ciuda lipsurilor, Maria era avută faţă de restul familiei. Multe nepoate au stat ani de zile la bunica, pe durata şcolii. Zeci de ani mai târziu, la priveghiul bunicii, verişoarele mamei îi povesteau cu câtă invidie se uitau la faptul că mama stă la oraş, că hăinuţele ei sunt mereu mai frumoase decât ale lor, că băieţii vin mereu la poartă după mama pe stradă, nu prin noroaie. Mai povesteau și cum o spionau când stătea de vorbă cu vreun băiat, trimise, evident, de bunica.

Dacă la 9 seara mama nu era acasă, bunica pornea în căutarea ei cu nuiaua. Să nu cumva să comenteze cineva că ea, femeie văduvă, n-a ştiut să-şi crească singura fată! Mai târziu, după ce mama s-a măritat, bunica s-a mutat separat în curte, teoretic să le lase spaţiu suficient însurăţeilor. Dar n-a reuşit, mereu s-a băgat în treaba lor, pur şi simplu n-a putut să se abţină.

Pentru că bunicii i-a plăcut mereu să fie informată, ca să n-o zic pe şleau, că a fost foarte curioasă şi bârfitoare. Astea plăceri le avea – să ştie cine, ce, când, cum, unde face şi să spună şi altora mai departe. Indiferent dacă alţii voiau să ştie sau nu.

Când cheltuielile casei au trecut complet în responsabilitatea părinţilor mei, bunica mea şi-a văzut de pensioara ei, de mersul sâmbăta la piaţă – cu negociatul aferent, de pus ceapă, cartofi, fasole şi tot felul de legume, de mers în vizită la fraţi şi nepoţi, de ascultatul radioului seara până când n-a mai auzit suficient de bine, de croşetat şi de colecţionat poleiala şi pungi colorate, pasiunea ei. Alteori stătea căzută pe gânduri cu orele, cu mâinile în sân și cu ticul ei ciudat de a-și atinge nasul cu limba.

Cam de-aici o ştiu şi eu, până acum tot ce-am povestit e din auzite.

Când era tânără îi plăcea să stea în gura babelor, să le asculte poveştile. Şi mie îmi plăcea asta, iar dacă mama n-ar fi fost adoptată, aş fi zis că am moştenit asta de la ea. Credea în iele, strigoi, în tot felul de zmei şi muma pădurii, în visatul ursitului, în „fermice”, cum spunea ea în loc de farmece, în leacuri băbeşti.

Mereu îşi stabilea câte-un obiectiv până când să trăiască. Întâi era s-o vadă pe mama măritată, apoi să-i îngrijească un copil, apoi pe-al doilea, apoi să ne vadă pe noi mari, apoi să terminăm facultatea. Ultimul ei obiectiv era să mă vadă şi pe mine măritată, dar asta n-a mai apucat. Ştiu că poate părea cel puţin ciudat, dar de zeci de ani ne obişnuisem la cea mai mică durere să zică „fă, eu mor”, încât nu credeam că o să moară vreodată.

Era o pofticioasă ceva de speriat și adora dulciurile și bomboanele mentolate. Le ascundea prin tot felul de hârtiuțe, pe sub pernă, prin dulapuri, prin buzunare, prin genți, peste tot. Dar ar fi împărțit cu noi și ultima bucățică de ciocolată. Doar că pe noi nu ne lăsa sufletul să o lăsăm fără ceva dulce, mai ales că nouă ne era mult mai simplu să ajungem la magazin să ne luăm ceva dacă aveam poftă. De fapt, în ultimii ani, de fiecare dată când veneam de la București acasă, nu puteam să vin fără ceva bun pentru bunica, oricât de mic. Iar dacă nu aveam eu, îmi dădea mama să-i dau. Și la un moment dat a ajuns și ea să asocieze venitul meu acasă cu primitul de bunătăți. „Tu ești fata mea, fă! Noroc cu tine, ce m-aș face eu dacă nu mi-ai da tu?” e replica cu care mă întâmpina de fiecare dată. Apoi se încrunta puțin, i se părea că i-am dat prea multe lucruri, și începea să desfacă pachețelele să-mi dea și mie jumătate din ele. Ca să o opresc îi ziceam că am mâncat înainte să-i aduc. Mă privea neîncrezătoare și adăuga: „Tu mă minți, fă! ”.

După asta trecea la subiectele care o preocupau: să se plângă că părinții mei au schimbat gardul ca să nu mai poată vedea ea pe stradă cine trece, că pâinea de la magazinul de pe partea cealaltă a drumului e cu 10 bani mai ieftină decât cea de la magazinul de lângă noi, iar mama nu vrea să meargă zilnic să-i ia de la magazinul unde e mai ieftin, că soba îi scoate fum, că o găină s-a supărat pe ea și nu mai vine la ea în pat să facă ouă, dar bunicii “nici că-i pasă” și tot felul de alte griji pe care le avea ea. Începea invariabil să-mi spună toate bârfele din cartier, cine cu cine s-a mai certat, cine s-a mai însurat, cine s-a mai despărțit. Ferească sfântul să-i zic că nu știu despre cine vorbește, pentru că începea de la Adam și Eva să-mi povestească de persoana respectivă.

Nu scăpam nici eu de interogatoriu, în urma căruia trebuia să-i spun dacă am „gagic”, ce face, câți ani are, de unde e, ce fac părinții lui etc. Mereu se temea că respectivul băiat, cine se întâmpla să fie, o să mă ia la el acolo, de unde e el, și n-o să locuim acasă la mine că n-o să vrea el. Nu m-a lăsat niciodată inima să-i spun că eu oricum nu mă mai întorc acasă decât în vacanţe. Mă mai intreba și de școală, câți ani mai am de învățat, de ce mi-a trebuit atâta școală și n-am putut să mă mărit, să mă fac învățătoare și să fac un copil – așa vedea ea viața perfectă. Cu toate că dacă nu aveam prieten în momentul interogatoriului schimba placa și-mi zicea că eu nu sunt de măritat, că sunt mică, trebuie să-mi văd de școală etc.

Nu m-aș fi gândit niciodată că își pune probleme existențiale, mă gândeam că e fericită în ignoranța ei, în viața ei liniștită, cu micile ei plăceri, dar m-a întrebat într-o zi: „Oare de partea cealaltă a cerului or fi case și oameni, ca aici?”. I-am zis că așa cred, nu m-a lăsat sufletul să-i spulber iluziile.

Tot timpul ne vorbea cu „fă”, era forma ei de alint. Și chiar suna a alint din gura ei. Avea o privire vie, tinerească. Eu aș fi putut să bag mâna în foc că ochii ei erau albaștri, dar m-a convins mama că erau căprui. Avea niște ochi senini și o frunte ridată ca pământul crăpat de la prea multă secetă. Purta mereu batic peste părul alb (la un moment dat l-a avut roz, când surorii mele i-a mai rămas niște vopsea roșie și a vrut să o vopsească pe bunica – s-a supărat rău pe noi atunci, a zis că ne-am bătut joc de ea). De când și-a rupt o mână în urma unei căzături nu mai putea ridica mâna să-și lege bine basmaua, așa că mă ruga să o ajut cu orice ocazie.

Nu prea era o bună gospodină, făcea niște ciorbe care lăsau de dorit și știa și ea asta, nu se amăgea că e o bucătăreasă bună. Așa că, după ce pierdea jumătate de zi să-și facă pe plită de mâncare, venea la mama să o întrebe ce-a gătit. Și tot ce primea împărțea cu pisicile sau cu câinii. Dar făcea des și mi-au plăcut mereu și mie mămăliga ei, omleta lungită cu o mână de mălai, terciul dulce,  perpalaci – feliuțe subțiri de cartofi prăjite pe plită, cu sare din belșug, ceai cu covrigi înmuiați. Era o adevărată plăcere să stăm cu orele să migălim sute de mucenici mărunței, să-i întindem pe ziare și să-i mâncăm mai apoi cu zeama dulce și cu multă nucă pisată.

Avea mereu câte o cărămidă fierbinte pe plită ca să ne încălzim picioarele dacă ne era frig, iarna ținea mieluții nou-născuți la ea în cameră pentru că în grajd era prea frig pentru ei, le punea mărgeluțe roșii în urechi și le dădea nume. Tot timpul avea ea vreo hăinuță „frumoasă” pentru mine, găsită cine știe pe unde și evident foarte urâtă.

Plus că mereu păstra câte un ziar cu poze frumoase și mă punea să-i citesc povestea, de ce se uită oamenii acolo, de ce râd sau plâng persoanele alea. Mi-ar plăcea ca măcar o dată să devină ea protagonista unei poveşti şi o altă bunicută pe undeva prin ţară să-şi întrebe nepoata ce a făcut bătrânica din imagine. Răspunsul e simplu: a trăit şi a lăsat în urmă oameni care îi duc dorul. Îmi lipsește, mai ales că mă trezesc des prin magazine uitându-mă involuntar după dulciurile care știam că îi plac.

Textul acesta l-am scris acum cativa ani de zile si mi-am amintit de el intr-o seara recent, cand m-am gandit la bunica mai mult decat am facut-o in ultimii ani. Nu am reusit sa-i dedic o carte, dar macar o postare pe blog pot sa i-o dedic.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


17 − 14 =