Recomandare lectura: “Razboiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici

“Razboiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici este o carte care te rascoleste, te face sa plangi, sa ti se ridice parul de pe maini, sa te ingrozesti si sa te bucuri ca cele mai mari probleme ale tale nu se compara cu cele pe care le gasesti aici, insa in acelasi timp nu poti lasa cartea din mana.

Cartea este o colectie de marturii ale supravietuitoarelor celui de-al Doilea Razboi Mondial, femei din fostul URSS care au fost pe front, in toate posturile posibile: lunetist, genist, tanchist, medic, sora medicala, aviator, dar si spalatoreasa, bucatareasa, mecanic, tractorist, responsabil cu aprovizionarea, luptator in rezistenta etc.

Al Doilea Razboi Mondial (1939 – 1945) a fost cel mai sangeros razboi din istoria omenirii, in timpul caruia au murit intre 50 si 85 de milioane de oameni. A fost si cel mai intins razboi – a implicat peste 30 de tari si mai mult de 100 de milioane de oameni. Svetlana Aleksievici ne ajuta sa ne facem o idee despre viata pe care au dus-o oamenii din URSS, despre greutatile pe care le-au intampinat pe font, despre dragoste, despre prietenie din perspectiva femeilor de toate felurile si cu educatii diferite.

Cot la cot cu barbatii au luptat mii si mii de femei, iar autoarea a petrecut sapte ani din viata sa colecteze marturii tulburatoare, sa cunoasca femeile respective si sa spuna o poveste colectiva – aceea a dragostei pentru Patrie, dorinta de razbunare, visul Victoriei. Cele mai multe femei erau niste copile inocente care nu petrecusera nicio zi departe de parinti si aveau la momentul respectiv 16 – 18 ani. Multe dintre ele au mintit cu privire la varsta lor sau au fugit pe front, doar pentru a putea contribui cu ceva la lupta impotriva inamicului nazist.

Aprope tuturor le-a fost greu sa rupa tacerea, sa puna in cuvinte toate ororile pe care le-au trait, insa au fost si unele femei care abia asteptau sa poata povesti cuiva, sa simta ca exista cineva care vrea sa le asculte povestea. Sunt cateva teme care se regasesc in povestile multor femei, dar pe care barbatii si istoria in general le-au pus sub tacere: mizeria, paduchii, sobolanii, frigul, foamea, lipsa armelor si a munitiei, pierderea persoanelor dragi (multe s-au trezit singure pe lume la finalul razboiului).

Pentru femei au existat insa si alte probleme: feminitatea le-a fost luata. Au fost tunse scurt, baieteste, li s-au dat lenjerie barbateasca, incaltaminte prea mare si prea grea, in multe cazuri menstruatia nu le-a mai venit ani de zile sau in cazul celor care o aveau – nu existau conditii pentru ele (nu aveau vata, tampoane), iar rusinea pe care au resimtit-o se transpune tulburator pana in zilele noastre.

Fata de unele femei barbatii s-au purtat ca niste frati, incercau sa le protejeze si sa le menajeze pe cat posibil, insa altele au fost nevoite sa respinga numeroase avansuri sau sa devina concubinele comandantilor, numai pentru a avea protectie impotriva celorlalti barbati. Unele femei si-au gasit jumatatea pe front si s-au casatorit la finalul razboiului, insa altele au ramas mereu singure, pentru ca barbatii au vrut femei delicate, care sa-i faca sa uite ororile razboiului, nu femei care sa le aduca aminte tot timpul de ceea ce-au suferit.

Nu exista o marturie mai valoroasa decat alta, fiecare descrie acelasi razboi din sute si sute de perspective, cumva sunt toate bucati de puzzle din istoria sangeroasa a razboiului. M-au impresionat atat de multe, mai ales pasajele in care descriau cruzimea si rautatea nemtilor – felul in care torturau oamenii, cum le taiau picioarele si le lasau in drum, cum taiau sanii femeilor si le schilodeau inainte de a le omori.

V-am povestit pana acum despre mai mult de 30 de carti pe care le-am citit, insa cred ca despre aceasta am scris cel mai mult, pentru ca aceasta este de departe cea care m-a impresionat cel mai mult anul acesta, alaturi de “O viata marunta” de Hanya Yanagihara (despre care nu am apucat sa va povestesc inca). Dar “O viata marunta” este fictiune, in timp ce ororile din “Razboiul nu are chip de femeie” s-au petrecut pe vremea bunicii mele.

Trebuie sa va pun si cateva citate din marturiile culese de Svetlana Aleksievici:

Am fost mitralior. Atatia oameni am omorat…Dupa razboi, multa vreme m-am temut sa nasc. Am nascut cand m-am linistit. Dupa sapte ani…

Vreau sa vorbesc… Sa vorbesc! Sa spun totul! In sfarsit, vrea cineva sa ne asculte si pe noi! Am tacut atatia ani, chiar si acasa. Zeci de ani.

Moartea… Nu ma temeam de moarte. Eram, pesemne, prea tanara. Era moarte peste tot in jur, intotdeauna, aproape, dar eu nu ma gandeam la ea.

Am aflat ce inseamna ura… Pentru prima data am simtit asa ceva… Cum puteau sa vin pe pamantul nostru?! Cine erau ei? Simteam ca fierb cand ii vedeam. Ce cauta aici?

Imi aduc aminte pana astazi de primul meu ranit. (…) l-am vazut cum era, mi s-a facut rau, am simtit ca mi se intoarce stomacul pe dos. Si deodata aud:

-Surioara, bea putina apa!…

El, ranitul, imi vorbea. Ii era mila de mine.

Oamenii nu voiau sa moara… Dadeam fuga la fiecare geamat, la fiecare strigat. Un ranit, simtind ca moare, s-a agatat de umerii mei si nu-mi mai dadea drumul.”

Ardea padurea, ardeau lanurile de grau… Lunca fumega. Am vazut vaci si caini care arsesera. Era un miros neobisnuit. Necunoscut.

Cand barbatii vedeau o femeie in linia intai, chipurile li se schimbau. Chiar si numai un glas de femeie ii tulbura. Intr-o seara, m-am asezat langa adapost si-am inceput sa fredonez in surdina. Credeam ca nu ma aude nimeni, dar dimineata comandantul mi-a spus:

-N-am dormit toata noaptea. Tanjeam atat de mult dupa un glas de femeie…

Ploua intruna, zile la rand… Alergam prin mocirla, oamenii cadeau… Raniti, omorati. Imi era groaza ca o sa mor acolo, in mlastina aia neagra.

Svetlana Aleksievici este o jurnalista si scriitoare nascuta in Ucraina, in 1948, la cativa ani dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. De-a lungul carierei sale de jurnalist, Svetlana s-a specializat in naratiuni literare intemeiate pe declaratiile martorilor oculari, martori ai celor mai importante evenimente dramatice din istoria sovietica: al Doilea Razboi Mondial, razboiul din Afganistan, caderea URSS, dezastrul de la Cernobil.

“Razboiul nu are chip de femeie” a fost vanduta in peste 2 milioane de exemplare, iar autoarea Svetlana Aleksievici a primit in anul 2015 Premiul Nobel pentru Literatura “pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferintei si curajului din epoca noastra”. Cartea a fost tradusa in limba romana de editura Litera si poate fi gasita pe site-ul www.libris.ro in sectiunea Carti – Beletristica – Literatura Universala.

Pentru alte recomandari de lecturi puteti intra pe sectiunea Carti CityFemme.

Related Post

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


one × one =