“Casa cu nebuni” la Teatrul Masca

Weekendul trecut am avut ocazia sa vad in premiera piesa de teatru “Casa cu nebuni” in regia lui Mihai Malaimare la Teatrul Masca, un spectacol dupa scrierile lui G.M. Zamfirescu.

Asa cum ma asteptam deja (dupa experienta de anul trecut cu spectacolul Nastasia despre care v-am povestit), spectacolul a fost non-verbal, cu o foarte scurta nota introductiva care a ajutat plasarea personajelor in context.

Decorul, machiajul, lumina, mimica actorilor, dansul si cantecul – toate acestea sunt mai mult decat suficiente pentru a pune spectacolul in scena, pentru a starni emotii si pentru a de face sa intri in lumea personajelor.

Cei de la Teatrul Masca afirma: “Machiajul nu este decat o alta forma de masca” si tind sa le dau dreptate. Teatrul modern non-verbal urca o treapta mai sus prin acest spectacol, unde “cuvintele sunt inlocuite de arhitecturi complexe de expresie corporala, miscarea si pozitionarea in spatiul scenic, relatiile de forta care se stabilesc in felul acesta, toate se constituie intr-o frazare subtila si eficienta a povestii pe care actorii o au de transmis”.

In Bucurestiul interbelic, avem in fata noastra o casa in care traiesc sub acelasi acoperis oameni de tot felul – fosti puscariasi, soti violenti, ologi, femei de moravuri usoare, betivi, tot ce vreti. O tipologie pestrita de personaje ce ilustreaza cele mai mari defecte umane isi duc zilele si mai ales noptile atat de aproape unii de ceilalti, dar foarte departe in acelasi timp.

Din prima clipa m-a surprins machiajul – zici ca ai de-a face cu oameni morti, in niciun caz personaje pline de viata, de dorinte, iar mai apoi am descoperit ca asta e de fapt si ideea regizorului (Din nota regizorului: “La adapostul lunii isi traiesc ei viata, isi duc iubirile si disperarile ca niste fiinte vii, adevarate”).

Un singur cuplu se diferentiaza de mocirla si de rautatea de aici – tinerii Iacov si Fana, la care mai exista inca inocenta, insa nu stiu daca pe termen lung se vor gasi si ei in aceeasi situatie, cu aceeasi mentalitate si cu acelasi comportament la care au fost martori in mahala.

Am avut noroc sa ocup un loc chiar pe primul rand – am fost atat de aproape incat puteam sa-i aud cum respira, sa simt trepidatiile la fiecare pas al lor (pentru ca si aici m-a impresionat piesa “Casa cu nebuni” – miscarile sunt sacadate, oarecum in reluare sau de parca derulezi un film cu incetinitorul).

Dintre tipologiile umane intalnite in piesa m-au impresionat cel mai mult surorile Sultana (Cristina Panait) si Domnica (Laura Dumitrascu Duica) – cele care fac din noapte zi, care au o multime de amanti, care sunt certarete si razbunatoare, dar care au momente in care sufera cu adevarat, gandindu-se ca nu au nicio cale de scapare din acest univers. Si cuplul Grecoica Maro (Cristiana Savu) – Tino (Nicolae Savu) mi-au placut, cu limita lor atat de subtire intre dragoste si violenta.

Toti actorii sunt extrem de expresivi si cu greu ai putea spune daca cineva are un rol principal. Presupun ca ai putea spune ca tinerii Iacov (Alexandru Ionescu) si Fana (Amalia Popa) si povestea lor de dragoste naiva ar avea un rol central, insa toate personajele sunt puse in lumina (si la propriu, nu doar la figurat) si au un rol bine definit in structura piesei.

Piesa “Casa cu nebuni” este destul de dura, de violenta si iti da o stare de deznadejde, te face sa crezi ca este inutil sa te revolti, sa vrei altceva, pentru ca esti ceea ce esti si nimic nu se poate schimba. Spectacolul dureaza putin peste o ora si reprezinta cu siguranta o alternativa de a va petrece o seara in oras.

Voi ce alte spectacole recomandati in perioada urmatoare?

Related Post

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


four × 2 =